Văd și acum scris unu-trei-unu de mână, cu un pix negru pe-o foaie alb-murdară, că-n Anglia nu aveai voie să scrii cu albastru pe documente oficiale. Tocmai venisem de la cabinet, era o frumoasă zi de vară englezească. Poate, încă lumină afară sau o fi fost sâmbătă, nu-mi amintesc deloc aceste detalii neimportante, dar pe unu-trei-unu îl văd în fața ochilor și acum. Știu sigur că Horațiu era de gardă.
În fața ușii, mă aștepta o fițuică. O jumătate de A4 ca trasă la xerox și tăiată strâmb de cineva grăbit. Nu era nici măcar în plic. Deși, cu siguranță era, dar în mintea mea nu mai încape și plicul de care să își amintească.
”Mrs. Ioani, încercăm de 3 zile să vă contactăm, trebuie să vă comunicăm ceva urgent.”
