Despre autonomia copilului și încrederea mea în el: cum am început să-i dau dulciuri și ce s-a întâmplat apoi

Pentru că o poză face cât o mie de cuvinte, poftiți. Băiatul meu cel mare a primit de la iepuraș acest cofrag plin cu ouă Kinder. De Paști. Acum o lună fix. Și mai are cam atâtea ouă din el:

Să nu aveți impresia că îmi asum un merit în vreun fel. A fost un drum de făcut până aici, cu suișuri și coborâșuri. A fost nevoie de curaj. Mai ales din partea mea, căci copilul e minunat. Acum 3 ani pe vremea asta, dacă mi-ați fi spus că o să scriu  așa ceva, v-aș fi zis să plimbați ursul. Dar lucrurile se schimbă, important e să ne spălăm pe dinți. :p

Aș vrea să încep prin a vă spune că eu am crescut până la 4 ani dulciuri-free. Din motive medicale, că nu știu dacă părinții mei ar fi fost pe vremea aia așa informați. Făceam o alergie alimentară cam la orice și era greu să mă hrănească fără să mă înroșesc. Pediatra le-a dat lista cu alimente interzise și, când mama s-a arătat serios îngrijorată, cum să nu îi dea ea ciocolată puiului ei, femeia i-a zis: ”Copilul nu-și poate dori ce nu știe că există!” Așa că, până la 4 ani, nu am știut că există multe lucruri: ciocolată, căpșune, etc. Am supraviețuit, alergia mi-a trecut pentru moment, dar toată adolescența și mare parte din anii de după, am avut senzația că trăiesc să recuperez acei primi ani de privațiuni. Aceasta e povestea mea, poate nu fi și a voastră, însă educația alimentară a copilului meu am abordat-o diferit.

Întâi, a fost tortul ăla îngrozitor de la aniversarea de 2 ani. Ceva comandat la o firmă specializată cu dulciuri baby friendly, care între timp a dat faliment. Să nu ne întrebăm de ce 😛 Acuma, eu înțeleg toată teoria asta cu gustul pervertit, cum morcovul e chiar foarte dulce după o gură de lămâie, ba, în apărarea mea, aș putea spune cinstit că mi-am redus considerabil consumul de dulciuri de când am rămas însărcinată cu domnul meu mic. Adică, toate cele 10 luni de sarcină n-am terminat o tablă de ciocolată albă, ceea ce, înainte, reușeam într-o seară. Pe seară, mai corect ar fi. Deci vorbește un expert, ca să nu zic un dependent.

Cât Tudor era mic-mic, primele încercări de a gusta din ceva cu zahăr s-au soldat cu copilul transformat în titirez. După primele 3 limbi din înghețata cu caramel a tatălui său, și-a împins ora de culcare cu vreo 3 ceasuri mai târziu. Iar modul ăsta titirez nu a fost o coincidență, că l-am mai testat de foarte puține ori. Atunci am zis: ok, copilul nostru mai are de așteptat până la întâlnirea cu zahăr, pentru că nu merită efortul colectiv de a-l prinde când fuge. Pentru ce? Pentru o guriță de caramel sărat. Adevărul e că un copil mic chiar nu are nevoie de dulciuri, de cozonac, de chec sau de torturi. Nu poftește la ceva care nu știe cum e. Așa au trecut Crăciunul, Paștile, Revelionul, aniversări etc. Până la tortul dezastruos. Pe care ăsta mic al nostru l-a devorat. A fost singurul moment în care ne-am întrebat dacă o fi adoptat.

Am fost dezamăgită de situație, serios. Știți când e ziua ta și musafirii lasă feliile de tort pe farfurie, cu lingurița înfiptă politicos, cât să poți crede că au gustat măcar o dată? Nu mi s-a întâmplat niciodată în viața mea. La aniversările noastre, musafirii mereu cer încă o bucată, tortul trebuie porționat inteligent și tot așa. Nimeni nu lasă tort în farfurie, oricât de bine ar fi mâncat!

Următorul moment de cumpănă a fost lansarea unei cărți a Prințesei Urbane, unde Ioana a prezentat un filmuleț în care mai multe mame mărturiseau ce secret au ele față de copii. Au ieșit chestii foarte haioase. De exemplu, cineva spunea că secretul ei e că le spune copiilor că jucăriile din reclamele de la tv sunt doar acolo, la tv. Ele nu există în realitate. Altcineva spunea că, după ce lasă copiii la grădiniță, nu se duce la serviciu, ci acasă să se uite la seriale. Însă cele mai multe spuneau că au în cămară sau în vreun sertar, un loc secret, unde țin dulciuri. Copiilor nu le dau, dar ele se furișează în baie, în noapte, când și pe unde pot și se bucură de secretul ăsta. Apăream și eu printre ele, secretul meu fiind că ciocolata are cafea și copiii nu au voie cafea. Bietul meu copil, ce să mai zică. N-a comentat niciodată. Noi mâncam și de față cu el, ba chiar el avea plăcerea să desfacă bombonelele alea de la Kinder.

M-am întors acasă, îmi venea să plâng. Tocmai eu să-i ascund asta, eu care i-am vorbit despre bebeluși în burtă, ciclu menstrual, moarte!!! I-am vorbit despre astea și nu i-am spus adevărul despre ciocolată. Am decis că nu se poate așa ceva.

Era decembrie. Aveam calendarul de Advent de la Milka, pe geam. Am ajuns acasă altă persoană, o mamă mai bună. L-am întrebat dacă vrea să guste. A zis da. I-am spus că tocmai am aflat că ciocolata asta e diferită, are lapte înăuntru și nu are cafea. (Trebuia să dreg minciuna; copilul e mic, nu și prost.) Dar că, după ce mâncăm ciocolată, trebuie să ne spălăm pe dinți, că are zahăr și zahărul strică dinții. (El mai gustase ciocolată mai demult, dar atunci nu-l încântase). A gustat, i-a plăcut, ne-am spălat pe dinți. I-a plăcut foarte mult aș putea spune, astfel încât, în fiecare dimineață din cele care au urmat până la Crăciun, abia aștepta să deschidem câte o fereastră din calendar. O ciocolățică n-a făcut pagubă în program, ba chiar ajuta să termine mai cu poftă micul dejun cu gândul la ea.

De Crăciun, i-am dat voie să guste din toate prăjiturile bunicii mele. I-a plăcut una singură, aia care-mi place mie cel mai puțin: cu lămâie! Nimic cu ciocolată maro, de unde a început să se ferească de chestiile maro și să își spună ”Tudo nu pace”. Fine with me 🙂

A înțeles că s-a terminat ciocolata din calendar și că mai primește unul la anul.

În București, în paralel, am început să mergem la înghețată toți trei. Inițial, îi puneam un pic de la mine, cât să lingă o linguriță și el. Îi place mult înghețata, își dorește să mergem să mâncăm. Între timp, îi luăm și lui o cupă întreagă, dar mereu am grijă să ajungem acolo după ce suntem bine mâncați. Concluzia? Rar a reușit să termine toată înghețata lui. De obicei, ia de 3 ori și restul îl donează lui tati, nu cere suplimentar.

Tot înainte de sărbători, am cumpărat un fel de kit de făcut propria ta căsuță de turtă dulce. O porcărie a fost. Dar arăta foarte drăgălaș, ne-am ocupat o după-masă întreagă cu asta. I-am zis: mănâncă atâta cât vrei! Și după ce-a topit o figurină din aia din zahăr, nici că i-a mai trebuit. Ne-am mânjit degetele, ne-am făcut poze, dar… de mâncat, n-am mai mâncat. Adevărul e că ți se cam lipea printre dinți și nouă nu ne plac chestiile care ți se lipesc de dinți, o fi ceva genetic 😉

O prietenă îmi povestea că duminica era ziua ei și a fetiței ei de mers la înghețată. Duminica de răsfăț. Și a lăsat-o pe asta mică să își comande și 3 cupe de înghețată într-o zi. Le-a mâncat, de nu i-a mai trebuit înghețată până în zilele noastre.

Acum, eu știu că și copiii sunt diferiți. Ăsta mic al nostru cred că seamănă totuși un pic mai mult cu tată-său la gusturi. Sau o fi chestiune de bărbat, că nu leșini la auzul cuvintelor ”înghețată de ciocolată albă cu alune”. Ca o concluzie, cred că echilibrul e cheia succesului când vine vorba de foarte multe lucruri. Știm că zahărul nu e sănătos în cantități mari, știm că e cam peste tot, dar nici nu aș vrea să ne transformăm în niște obsedați. Pentru că efectul pe care îl va avea asupra copilului va fi fix invers.

Regulile noastre de la 3 ani:

1. Nu i-am dat nimic cu zahăr înainte de 2 ani, ba chiar 2 ani și jumătate. Până atunci am fost o obsedată, o nebună, o disperată. Dar era evident că băiatul meu nu era încă pregătit pentru asta și nu-mi pare rău de nimic.
2. Îi dau dulce întotdeauna după masă, când știu sigur că e sătul. Desertul nu e mâncare.
3. Așa că va mânca puțin, pentru că efectiv nu mai poate. (Copiii au senzația de sațietate mult mai curată decât noi.)
4. Ne spălăm pe dinți după aia, de câte ori se poate.

Regulile astea nu erau negociabile: ”după ce termini din farfurie, poți lua turta dulce.” ”Ne spălăm pe dinți.” ”Desertul nu e mâncare.”

S-au relaxat brusc când a apărut fratele lui, iar vinovăția mea aproba mai multe lucruri decât ar fi trebuit. Așa, m-am trezit într-o zi că mâncase trei ouă kinder și nimic altceva. I-au apărut și niște pete mici, negre pe dinți. I-am explicat că e periculos să ne hrănim așa și i-am propus să facem o regulă legată de cât de des mâncăm dulciuri. I-a plăcut mult de tot ideea, era o supersoluție: ”Mâncăm dulciuri din comerț doar sâmbăta, dar  mâncăm câte vrem noi, câte putem și  la orice oră! În rest, putem mânca ceva sănătos, făcut de noi.”

A super funcționat o vreme, ne-a ajutat să trecem peste o perioadă mai grea și emoțională. El era liniștit că primește, dacă își dorește ceva cu mult zahăr, păstra pentru sâmbăta.

Inclusiv a venit moș Nicolae într-o joi anul trecut, iar el a păstrat oul pentru sâmbătă și a mâncat portocalele.

Încet-încet, a început să uite de dulciurile pe care le păstra pentru sâmbăta.

Prima dată când a încălcat regula asta nouă a fost teribil de emoționant. Își dorea cu ardoare o bomboană Rafaello, era într-o miercuri. N-o să-l uit niciodată. Îl vedeam că își dorește mult să o mănânce, dar nu îndrăznește s-o desfacă. I-am zis s-o mănânce dacă vrea, ce tot atâta zdroabă pentru o bomboană.

Nu se aștepta, nu îi venea să creadă.

Am vorbit vreo două ore despre asta. Pentru că, de fapt, nu era despre o bomboană, ci despre o nouă senzație: aceea de a încălca o regulă pentru prima dată.

”Mami, dar ce se întâmplă după aia?”
”O să mi se facă negreală?”
”N-o să mai pot dormi la noapte?”

Am fost alături de el când a luat decizia și a desfăcut bomboana. Am mâncat și eu una. L-am însoțit în această nouă aventură și sper să mă lase să-i fiu alături și altă dată când va încălca o regulă. Pentru că se va întâmpla asta, e o certitudine. Nu e o lecție despre corectitudine, ci despre ÎMPREUNĂ. Important e să nu fie singur și, dacă se strică ceva, s-o aibă întotdeauna pe mama care să-l ajute să repare.

Nu aș putea arăta cu degetul exact momentul în care, dar aș putea spune că încet-încet reguile mele au devenit obiceiurile lui. Nu au dispărut, ci s-au transformat. Din reguli, în libertăți. În alegeri.

-Mami, pot să mănânc ciocolată dacă n-am mâncat mâncare?
-Normal că poți, tu decizi.

Și uneori o să mănânce dulciuri înainte de mâncare, alteori nu. Nu mă supăr deloc pe el, doar și eu fac fix la fel uneori.

Și-așa, într-un timp scurt, am ajuns să am un copil destul de mofturos când vine vorba de dulciuri, în sensul că n-o să mai radă felii întregi dintr-un dezastru de tort. E foarte selectiv la ciocolată. Nici prin magazine nu cere, nu face crize, tocmai fiindcă știe că primește, că nu e ceva interzis. Despre unele lucruri deja știe că sunt foarte nesănătoase și că, de aia, noi nu le cumpărăm. Iaurturile cu fructe, de exemplu, care au fructe doar pe etichetă. No way, Jose.

Nu bea sucuri, că nu i-a dat nimeni. Limonadă, da. Smoothie-uri, da. Dar astea-s sănătate curată.

Cam asta e experiența noastră și, oricât m-ați huidui, echilibrul e cheia succesului în multe. Apoi, aș vrea să înțelegeți că acesta a fost un parcurs, Tudor are peste 4 ani acum. Pe de altă parte nu aș vrea să aveți impresia că nu sunt conștientă că și copilul nu e din ăla căruia să-i placă prea mult, să ceară, să se tăvălească pe jos. Știu că e foarte simplu să spui că, pentru tine, notele nu sunt importante și nu îți controlezi copilul la teme, când el nu vine acasă repetent. Dar vreau să cred că puțin puțin și atitudinea noastră, a părinților, ajută la asta. Dacă notele nu sunt o miză pentru noi, nu vor fi nici pentru el. Dacă dulciurile nu sunt interzise pentru noi, nu vor fi o atracție nici pentru el.

Vă dați seama că, pentru mine, ca dentist a fost un exercițiu complex.Dar mi-am dat seama rapid că mai important decât dinții e autonomia copilului meu. Să știe că am încredere în el. Să îl respect cu adevărat, nu numai declarativ. Și apoi, să nu mă supăr, când el ia alte decizii decât aș fi vrut eu.

Reușesc.

Dă roade, să știți.

Nu vreau să înțelegeți din ce am scris aici ”dați dulciuri fără număr la copii!” Copiii mici și mari nu au nevoie de zahăr pentru a crește, nu au nevoie de ciocolată în fiecare zi, de cereale cu ursuleți și iepurași. Iar recompensele de felul acesta sunt încă și mai nocive. Dar au nevoie să le fie respectată autonomia. Și de încrederea părinților lor.

Însă provocarea cea mai mare e să aibă un exemplu în familie, nu o teorie ca un zgomot de fundal. Mi-am dat seama că cel mai bine e să tratez subiectul ciocolată ca subiectul ciclu, moarte sau sex. Dacă eu nu fac mare brânză din el, nu va fi nici pentru copilul meu. Pentru că ciocolata nici nu e brânză, dacă stai să te gândești.

foto Shutterstock