Anul în care am învățat să pierd a fost și anul în care am câștigat cel mai mult. Cred că asta e principala lecție a lui 2019 pentru mine. Că n-au toate lucrurile loc în viața unui singur om, așa că e bine să umblăm la ele. Să le lăsăm să se miște după cum vor. Să plece unele, ca să vină altele.
Nu e o idee originală, de fapt, eu însămi am recitit-o aici, dar uitați ce tradiție nouă urmează să avem în familia noastră: luăm un borcan gol și-l umplem cu recunoștință.
În fiecare săptămână, vom scrie pe un bilețel cel mai important lucru bun care ni s-a întâmplat, pentru care suntem recunoscători. Poate fi o întâmplare, poate fi o persoană, poate fi un noroc. La anul, pe vremea asta, deschidem borcanul și ne bucurăm de toate amintirile frumoase.
Am vazut undeva acest joc, era cu persoana de la care am invatat cele mai multe lucruri, dar ce simt eu pentru anul care se incheie si pentru o anumita persoana e recunostinta, asa ca facem exercitiul cum vreau eu, ca-i blogul meu.
Stiti, eu nu cred in sintagme de genul “tu esti de vina ca prea e dupa fusta ta”. Nici in sintagme “se invata in brate”. Eu cred ca mama si copilul traiesc intr-un singur trup la inceput, dupa care separarea fizica se face la momentul nasterii celui mic, dar pentru separarea cealalta nu exista termen limita. Exista cand e pruncul pregatit.
Nu-s genul de gospodină care face sarmale de Crăciun. Sunt, mai degrabă, genul de gospodină care ar face orice să nu moară de foame, iar primul lucru care-i trece prin cap e să pună mâna pe telefon, să comande ceva de mâncare. O pizza e o alegere care mereu are succes și nu aruncăm nimic.
Neurochirurgul e bărbatu-meu. Care este rugat ca, înainte să se enerveze, să citească acest articol până la sfârșit. Apoi să știe că ăsta-i blogul meu și scriu ce vreau pe el, na. 🙂
A primit felicitarea asta de Crăciun, anul trecut. De atunci, stă la loc de cinste, pe peretele de lângă masa la care mâncăm, în bucătăria noastră de la bloc. Să ne amintească în fiecare zi cu ce se ocupă, de fapt, el.
