După 11 ani departe, sunt acasă -din Austria și Grecia, în România

după 11 ani departe sunt acasă miruna ioani

Mereu am fost o călătoare, un om cu dor de ducă, chef de stat pe drumuri și cât mai departe de casă. În 2005 însă, când m-am mutat la Viena, pentru prima dată în viața mea am fost sigură că voi rămâne acolo. Eram absolut îndrăgostită de oraș și după atâția ani încă mi se strânge stomacul de drag. Dar ce să vezi, potriveala de acasă și rezultatul din târg? În 2007 m-am îndrăgostit de-a binelea de un băiat cu părul creț și am uitat de cel mai frumos oraș din lume. Am dat Viena pe un orășel din Grecia. Un orășel pe o insulă, să fim înțeleși. Dar tot orășel. Așa, ca la început, toate-mi păreau perfecte acolo, chiar și-n miniatură.

Am crescut la Timișoara, un oraș relativ mare, am studențit la Cluj, alt oraș mare, apoi am trăit într-o capitală, dar viața într-un oraș de câteva (puține) zeci de mii de locuitori era ceva nou. Schimbare, provocare. Privind în urmă, realizez că nu mi-a luat mai mult de un an până am început să mă plictisesc. Dar pentru că dragostea era dragoste (cea adevărată, ca-n filme și povești !) am încercat să mă adaptez. Mi-am găsit de făcut una alta, m-am implicat în proiecte, am început să scriu. Știu, pare greu de crezut să auzi pe cineva plângându-se de prea multă mare și de prea mult soare. Apoi a apărut Ionuț și am realizat că merită să mai “sacrific” un an, doi, trei. Nu-i chiar rău să crești un copil la malul mării, cu vara care ține aproape jumătate de an, cu zile lungi de mers la plajă, cu soare și lumină.

Problemele au început să apară când copilul a mai crescut. 

Am avut experiențe urâte cu primul an de grădiniță, apoi am avut noroc, dar gândul că va trebui să-mi cresc copilul într-un loc care mie nu-mi plăcea deloc și nu-mi spunea nimic mă chinuia teribil. În plus, profesional mă simțeam neîmplinită și la un moment dat au început să se clatine corăbiile și pentru băiatul cu părul creț așa că am ajuns într-un punct de cotitură. Primul nostru gând a fost UK. Povestea cu Brexit-ul ne-a ajutat să ne răzgândim. Probabil că nu eram chiar așa de convinși. Viena a cam picat din ecuație pe motiv de limbă – din trei, doar unul o știe bine. Așa că, după o discuție scurtă, am decis să alegem drumul cel mai ușor și să venim în țară. Ei să vină, eu să revin.

Multe lucruri ne-au făcut decizia mai ușor de luat:

la Timișoara avem casa noastră, părinții mei sunt la două uși distanță, am găsit un job cum nici nu visam și bula mea e frumoasă și de plină de oameni cu inițiative și idei. Mereu mi-a fost drag orașul – mica Viena, o fi vreo legătură până la urmă! Dar evident că nu toate-s perfecte, nici nu ar fi fain să fie: Ionuț a avut un prim an destul de greu. Cu toate că vorbește perfect limba, pe fondul schimbărilor din viața lui – după șase ani și jumătate de și cu mama, ușor nu a putut să-i fie! Am avut ciocniri cu sistemul de învățământ și cu mentalități ce ar trebui uitate și îngropate. Încă tremur de ciudă și frustrare când îmi amintesc dar, din nou, am avut noroc: alternativa a fost cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla. Copilul meu e fericit acum și crește frumos. Băiatul cu părul creț experimentează birocrație românească, dar e obișnuit deja cu cea din patria mamă. Învață limba, încearcă să se adapteze, are planuri. O să-i fie bine pentru că știe ce face.

E drept, uneori avem momente în care ne gândim că poate oriunde altundeva ar fi fost mai ușor. Poate oriunde altundeva, chiar dacă am fi luat-o de la zero, am fi economisit niște frustrări și nervi și supărări. Sau poate că nu. Uneori chiar nu ai de unde să știi unde ajungi până pornești. Pentru mine, viața în Grecia a fost – mai ales în ultimii doi ani – un chin. Nu mă regăseam în cultura lor, în atitudinea lor, nu mă vedeam îmbătrânind acolo. Departe de mine gândul că aici toate-s roz sau minunate. Dar cred cu tărie că ce-i bine pentru mine nu-i neaparat bine și pentru alții. Și povestea asta, în constelația reîntoarcerii în țară, e strict experiența mea. Cu bune, cu rele, cu viață pur și simplu. Am zile în care mă frustrează la maximum o groază de aspecte, în care sufăr și mă enervez și mă gândesc – Oare cine m-a adus înapoi? Simțeam la fel și-n Grecia, dar acolo mă apăsau și altele. Dar apoi realizez că omul sfințește locul și dacă un om, doi oameni, zece oameni încep să aibă o atitudine normală, așa cum vrem să fie, “ca afară!” lucrurile chiar se mișcă și se schimbă. Am o groază de exemple bune care compensează toate momentele rele. Sunt în echilibru și adevărul e că țin deschis și gândul că dacă, poate, ajungem la capătul sacului, dacă, poate, cândva aici nu o să ne mai fie bine, nimic, dar absolut nimic nu ne ține în loc. Până la urmă, nu suntem copaci, nu-i așa? Cu încurajarea asta – primită de la un om fain, se știe ea! – mergem mai departe, mai ușor.

Alexandra

Pe Alexandra o puteți găsi și pe blogul ei, Aventuri în Ouzoland

după 11 ani departe sunt acasă miruna ioani după 11 ani departe sunt acasă miruna ioani

Celelalte articole din seria ”De ce m-am întors în România”:

Dacă știți pe cineva care a trecut printr-o experiență similară și ar vrea s-o povestească, îmi poate scrie aici.

Articolul anterior

Coronița de Advent, o tradiție care s-ar putea să vă placă

Articolul următor

Sufăr de perfecționism și nu știu cum să mă tratez

  1. mihaela

    Hai ca usor, usor, creste numarul acestor articole. There is hope!

    2+

  2. Roxana

    Foarte frumoasa povestea! Bun venit acasa!

    0

  3. Le stiam povestea de pe blog la ei :). Dar tot frumos suna rezumatul facut!

    Hai la mai mare, timisorenilor!!!

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 154 queries in 0.326 s