Povestea noastră, dovada a cât de mult te schimbă experienţa de expat

Povestea noastră, dovada schimbă experienţa expat miruna ioani

Înainte de a explica ce m-a determinat să mă întorc în ţară, să vă spun în primul rând cum am ajuns şi să plec din România, în urmă cu trei ani .

Povestea mea este poate cea mai bună ilustrare a proverbului ,,Nu e pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește.” Sunt multe lucruri în neregulă cu țara noastră, și nu o să intru în polemici fără rost pe tema asta, vă voi spune doar cum sistemul m-a afectat pe mine, direct, de m-a făcut să plec, în condițiile în care cu doar 2 luni înainte să plec, nici prin gând nu îmi trecea acest lucru.

Am terminat facultatea şi masterul în domeniul Relaţiilor internaţionale şi al Diplomaţiei, era un domeniu care mă pasiona încă din liceu, şi nu mă vedeam făcând altceva. Însă, deşi eram cu urechile ciulite încă din timpul facultăţii, poziţii deschise în domeniu erau zero.

În ultimul an de master, în sfârşit s-a dat anunţ că se deschid nu una, ci 15 poziţii tip entry-level la Ministerul Afacerilor Externe. Eram atât de încântată că în sfârșit s-au deschis poziții în domeniul meu, încât, în vara respectivă, zilnic, studiam câte 8-10 ore pe zi pentru probele de admitere. Eram extenuată, eram stresată, dar nu conta, îmi spuneam că se va merita.

În toamnă am dat prima probă scrisă pentru concurs, cea de cultură generală. Ni s-au dat aproape numai subiecte din bibliografia pentru proba următoare, examenul pe cunoștințe din domeniu. Au picat, dacă îmi amintesc bine, aproape trei sferturi dintre candidați, printre care și eu. Uitându-mă însă pe listele candidaților…am văzut un alt nume cunoscut. Era un tip din orașul meu natal, care fusese în generație cu mine, la același liceu. Fix genul de lichea de bani gata, băiat de avocat, care habar nu am nici liceul cum a reușit să îl termine. Tipul ăla de manelist irecuperabil. Nu trecuserăm eu și colegii mei, nu trecuseră nici măcar profii mei de la SNSPA, în schimb, trecuse el. A fost o palmă dată peste faţă de sistemul românesc.

Însă practic, în aceeași vară, soțul meu (pe atunci iubitul) a primit o ofertă foarte bună de muncă în Slovacia. I-a amânat cât a putut, să vedem ce iese cu MAE. Însă când am văzut ce a ieșit, m-a întrebat dacă n-am vrea să ne mutăm. Prima mea reacție a fost să râd. I-am spus:

Dacă mi-e atât de greu să mă angajez în propria mea țară, de ce crezi că aș avea șanse mai bune într-o țară străină, a cărei limbă nu o vorbesc deloc?

Continuarea o puteți ghici. Testul la MAE l-am avut pe 14 septembrie, rezultatele le-am aflat în aceeași seară, că era test grilă. Pe 15 septembrie am aplicat la un job la IBM, în Slovacia. Pe 16 septembrie m-au sunat. Pe 17 am avut primul interviu, la vreo 3 zile al doilea interviu, și pe 24 septembrie aveam prima mea ofertă de job decent, în IBM Bratislava. Pe 6 octombrie am plecat în Slovacia, pe 7 octombrie am început serviciul.

Am plecat în Slovacia numai după ce i-am smuls promisiunea soțului meu că în 2 ani ne mutăm înapoi. Povestea noastră însă este dovada a cât te schimbă experienţa de expat, pentru că, între timp, a început el să tragă să ne întoarcem în ţară, pe când eu începeam să mă simt din ce în ce mai comfortabil în ţara adoptivă.

Cum s-a produs însă schimbarea, în ciuda faptului că ne era bine şi în străinătate ?

Am început să ne gândim la planurile pe termen lung. Anul trecut ne-am căsătorit, şi am început să ne gândim din ce în ce mai mult la a avea un copil şi, implicit, unde şi cum am vrea să îl creştem. Din perspectiva asta, lucrurile au părut destul de clare: ori îl creşteam absolut singuri, fără nici un fel de ajutor, la Bratislava, într-un apartament de două camere, printre străini, ori ne întoarcem în ţară, în ideea să ne facem o casă a noastră, să avem parte de ajutorul părinţilor şi să crească şi copilul în sânul unei familii, nu să îşi vadă bunicii de două ori pe an.

Ar fi nedrept însă să spunem că doar faptul că am rămas însărcinată (între timp sunt ajunsă fix la jumătatea sarcinii) a fost singurul motiv care ne-a determinat să plecăm. A fost factorul declanşator, ce-i drept, însă şi pentru noi doi am luat decizia, nu numai deoarece credem că ar avea bebe o copilărie mult mai frumoasă în România, decât in afară.

Ne vom muta în România în două luni, atunci când intru eu în concediu de maternitate. Soţul meu nu doar că lucrează în IT, unde nu-i problemă să îşi găsească serviciu, însă lucrează şi pe o nişă care îl face să fie foarte căutat pe piaţa muncii, şi să îşi stabilească propriile condiţii de muncă – în cazul nostru, să lucreze de acasă. Aşa că, în contextul ăsta, lucrurile par să se aşeze frumos pentru noi, pentru a ne întoarce în ţară.

Acum suntem în concediu în România timp de o săptămână, şi vorbeam cu soţul, în urmă cu câteva zile, când am trecut graniţa,  că încă din momentul în care trecem Vama în ţară, ne cuprinde un sentiment de bine inexplicabil pe amândoi. Sentimentul de acasă. De ajuns acolo unde ştii că aparţii, de fapt. De a te afla printre ai tăi. De a te revedea cu cei dragi, de a-ţi vorbi propria limbă, de a-ţi fi tot şi toţi familiari . Ne-am săturat să avem parte de sentimentul ăsta sporadic, îl vrem permanent. Şi vrem şi copilul nostru să crească ştiind în primul rând ce înseamnă ,,acasă ”.

Şi nu-i vorba nici doar de fericirea noastră, în trei, ci şi de cea a celor dragi, că dor există de ambele părţi, bineînţeles. Tot zilele astea, când deja faptul că ne mutăm înapoi e o realitate, tatăl meu m-a luat deoparte şi mi-a zis ,, Bine că veniţi înapoi, că ce mi-aţi făcut în ăştia 3 ani…Am scăzut 20 de ani de viaţă, acum o să trăiesc vreo 90 în loc de 110! ”

Pentru noi, revenirea în ţară, în contextul în care ne aflăm în acest moment al vieţii noastre, este cu adevărat un nou început. Timpul va decide dacă am luat decizia potrivită sau nu, însă şi dacă vedem că readaptarea noastră nu se produce, putem oricând să plecăm din nou. Însă suntem încrezători în noi, şi în viitorul nostru aici, la noi acasă.


Acest text e scris de Amalia, care a mai povestit despre experienţa mea de expat, ba am început chiar o Serie de expat, la ea pe blog, Colectionara de cuvinte .

Ţine şi un jurnal online despre experienţa ei în timpul sarcinii, pe noul său blog, Jurnalul unei viitoare mămici .

Celelalte articole din seria ”De ce m-am întors în România”:

Articolul anterior

Dacă toată lumea e obosită, e normal să fii și tu? Despre rolul fierului în organism (p)

Articolul următor

Deși devine tot mai ușor și mai ieftin să trimiteți bani acasă, nu uitați să mai veniți și voi din când în când (p)

26 Comentarii

  1. dede cati

    Ce inițiativă minunată. Felicitări și succes mai departe! -comentariu editat de admin.

    1+
    • Ce comentariu de căcat ai lăsat. L-am editat eu, doar ca să înțelegi că nu poți jigni pe acest blog sau tăia aripile unor oameni care își pun sufletul pe tavă și dau din casă niște povești de viață.
      Te rog să închizi ușa la ieșire.

      10+
      • Nicu

        Nu ar fi scapat usor nici daca trecea needitat comentariul.
        Îi diger cu greu cei care spun rautati si tampenii doar pentru ca pot si doar pentru ca nu isi rezolva propriile frustrari (de diverse feluri).

        0
  2. Bubulina

    Ce diferit se pot simti unele lucruri! In cazul nostru cand trecem granita e taman pe dos si numaram orele pana iesim din nou din RO. Iar faptul ca avem un copil ne intareste convingerea de a nu ne intoarce. Cel putin asa simtim acum dupa 4 ani in Berlin. Dar ii respect si apreciez pe toti romanii care se intorc in tara. Si cred ca daca am avea si noi familii mai „normale“ ar fi greu cu dorul de „casa“.

    9+
    • să știi că nu ești prima care spune asta. Familia înseamnă foarte foarte mult!

      2+
    • dia

      Cu părinți minunați in țara tot nu m-as întoarce. Și asta in primul rând pentru băiatul nostru. Nu e deloc rău sa stea bunicii cu lunile la noi:)) fiecare cu povestea lui, felicitări celor ce își găsesc liniștea oriunde ar fi ea

      0
    • Ana

      Da, cred ca peste puțin timp voi gândi la fel ca tine. Soțul e in Germania, şi nu îl vad sa mai vina acasă pentru un salar mizer. Probabil ne vom muta acolo cu copilul. Înțeleg dorul de casa, de tara, dar eu traind aici am un gust amar in gură vazand tot ce se întâmplă pe plan politic. Simt ca vreau sa evadez in normalitate. Respect celor care se întorc.

      0
  3. Nicu

    Ce faina poveste impartasita! M-a lovit un pic nostalgia. Exact astazi, in urma cu exact 10 ani, eu eram in Bratislava si trebuia sa ma intalnesc, cu cea care este astazi sotia mea.
    Nu am reusit sa ne vedem acolo, atunci (au fost mai multe circumstante logistice implicate), erau 500 de km care ne desparteau, la acea vreme. Cam atat e de la Oradea la Bratislava. Acum, e mama baietelului nostru si e la un metru distanta de mine 🙂
    Am multe amintiri faine cu Bratislava, chiar am si prieteni care au lucrat acolo, tot la IBM .
    Imi e tare drag orasul ala, de fiecare data ma intorc cu drag acolo, sper sa apuc anul viitor sa dam o fuga incolo, asa, de dor, de drag.

    2+
    • Si pana la urma tot v-ati intalnit. Meant to be… ❤️ Sa va traiasca baietelul! Si musai sa dati o fuga pana la Bratislava 😉

      0
      • Nicu

        La cat de încăpățânat am fost (nu ca mi-ar fi trecut pana acum ☺ ), nu am renunțat eu ușor. Toate experiențele prin care am trecut pana sa fim impreuna, au avut rolul lor, din fiecare dintre ele au fost învățături de tras.

        0
  4. Miruna, ce tare ca și Amalia a scris. Și nu, n-am uitat 🙂
    Amalia, Curtea de Argeș te așteaptă cu brațele deschise 🙂 Avem deja un club al reveniților acasa 🙂

    2+
  5. Voi, cei ce aveți curajul sa va încercați puterile pe alte meleaguri, îmi dați încredere ca orice se poate atunci când vrei. Iar de va reîntoarceți Acasă, e clar ca viitorul suna mai bine pentru noi toți. 😊✨

    2+
  6. Inka

    Ma gandeam… ce-ar fi sa largesti rubrica la “de ce ne e bine acolo unde suntem”? Care sa includa articolele actuale pe tema “de ce ne-am intors in Romania”, dar si cele gen “de ce ne e bine in alta tara”. Cred ca un subiect nu e niciodata intreg pana cand nu ii vezi toate fatetele.
    Si foarte important, mi-ar place sa vad subiectele scrise in acelasi stil ca pana acum, personal si autentic. Adica despre trairi asumate si marturii subiective fiecarui autor. Sa fie despre “cat de misto e in X pentru ca Y”, si nu despre “ce de kkt e in Z”. Discutii constructive, nu critici destructive.

    0
    • Stiu ce spui, doar ca realitatile de rahat din tara si avantajele obiective ale strainatatii le cunoastem toti. Se scrie atat de mult despre ele, incat nu vad cu ce ar mai fi diferita o astfel de serie de articole. Sa spunem ca ei au autostrazi si ce bine e? Stim si singuri. Mie niciodata nu mi-a placut sa se vorbeasca de rau de Romania in preajma mea, in casa mea. Nu imi voi pune blogul pentru asta la dispozitie. Plus, tendinta majoritatii e de a supracalifica strainatatea, care are oricum o imagine buna. E ca si cand am scrie ca Mos Craciun aduce cadouri la copii. Asta se stie deja. Daca scriem ce cadouri primeste modul de la altii e o alta perspectiva, poate intereseaza pe cineva. Stii ce zic?

      0
  7. alex_b

    Traitul departe de familie este greu intr-adevar, dar noi nu am vrut ca bunicii sa ne creasca copilul, cu cutumele lor vechi si sa nu faca greselile pe care le au facut cu noi cand eram mici. Traiesc in Berlin de 3 ani si nu m-as intoarce pentru nimic in lume. Viata este mult mai linisitita aici iar statul german face o gramada de lucruri pentru noi. Sa ma intorc in Bucuresti pare un cosmar in acest moment.

    Cred ca decizia de intoarcere depinde de locul in care ai plecat si de cel in care te intorci. Poate alte orase din Romania, si in special din Transilvania, sunt mai potrivite pentru cresterea copiilor, dar Bucurestiul este un oras anti-familie, anti-oameni.

    1+
    • Mă bucur că ți-e bine acolo unde ești. Noi nu am avut acest noroc și ne simțim foarte bine, deocamdată, în București.

      1+

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 189 queries in 0.805 s