Povestea noastră, dovada a cât de mult te schimbă experienţa de expat

Înainte de a explica ce m-a determinat să mă întorc în ţară, să vă spun în primul rând cum am ajuns şi să plec din România, în urmă cu trei ani .

Povestea mea este poate cea mai bună ilustrare a proverbului ,,Nu e pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește.” Sunt multe lucruri în neregulă cu țara noastră, și nu o să intru în polemici fără rost pe tema asta, vă voi spune doar cum sistemul m-a afectat pe mine, direct, de m-a făcut să plec, în condițiile în care cu doar 2 luni înainte să plec, nici prin gând nu îmi trecea acest lucru.

Am terminat facultatea şi masterul în domeniul Relaţiilor internaţionale şi al Diplomaţiei, era un domeniu care mă pasiona încă din liceu, şi nu mă vedeam făcând altceva. Însă, deşi eram cu urechile ciulite încă din timpul facultăţii, poziţii deschise în domeniu erau zero.

În ultimul an de master, în sfârşit s-a dat anunţ că se deschid nu una, ci 15 poziţii tip entry-level la Ministerul Afacerilor Externe. Eram atât de încântată că în sfârșit s-au deschis poziții în domeniul meu, încât, în vara respectivă, zilnic, studiam câte 8-10 ore pe zi pentru probele de admitere. Eram extenuată, eram stresată, dar nu conta, îmi spuneam că se va merita.

În toamnă am dat prima probă scrisă pentru concurs, cea de cultură generală. Ni s-au dat aproape numai subiecte din bibliografia pentru proba următoare, examenul pe cunoștințe din domeniu. Au picat, dacă îmi amintesc bine, aproape trei sferturi dintre candidați, printre care și eu. Uitându-mă însă pe listele candidaților…am văzut un alt nume cunoscut. Era un tip din orașul meu natal, care fusese în generație cu mine, la același liceu. Fix genul de lichea de bani gata, băiat de avocat, care habar nu am nici liceul cum a reușit să îl termine. Tipul ăla de manelist irecuperabil. Nu trecuserăm eu și colegii mei, nu trecuseră nici măcar profii mei de la SNSPA, în schimb, trecuse el. A fost o palmă dată peste faţă de sistemul românesc.

Însă practic, în aceeași vară, soțul meu (pe atunci iubitul) a primit o ofertă foarte bună de muncă în Slovacia. I-a amânat cât a putut, să vedem ce iese cu MAE. Însă când am văzut ce a ieșit, m-a întrebat dacă n-am vrea să ne mutăm. Prima mea reacție a fost să râd. I-am spus:

Dacă mi-e atât de greu să mă angajez în propria mea țară, de ce crezi că aș avea șanse mai bune într-o țară străină, a cărei limbă nu o vorbesc deloc?

Continuarea o puteți ghici. Testul la MAE l-am avut pe 14 septembrie, rezultatele le-am aflat în aceeași seară, că era test grilă. Pe 15 septembrie am aplicat la un job la IBM, în Slovacia. Pe 16 septembrie m-au sunat. Pe 17 am avut primul interviu, la vreo 3 zile al doilea interviu, și pe 24 septembrie aveam prima mea ofertă de job decent, în IBM Bratislava. Pe 6 octombrie am plecat în Slovacia, pe 7 octombrie am început serviciul.

Am plecat în Slovacia numai după ce i-am smuls promisiunea soțului meu că în 2 ani ne mutăm înapoi. Povestea noastră însă este dovada a cât te schimbă experienţa de expat, pentru că, între timp, a început el să tragă să ne întoarcem în ţară, pe când eu începeam să mă simt din ce în ce mai comfortabil în ţara adoptivă.

Cum s-a produs însă schimbarea, în ciuda faptului că ne era bine şi în străinătate ?

Am început să ne gândim la planurile pe termen lung. Anul trecut ne-am căsătorit, şi am început să ne gândim din ce în ce mai mult la a avea un copil şi, implicit, unde şi cum am vrea să îl creştem. Din perspectiva asta, lucrurile au părut destul de clare: ori îl creşteam absolut singuri, fără nici un fel de ajutor, la Bratislava, într-un apartament de două camere, printre străini, ori ne întoarcem în ţară, în ideea să ne facem o casă a noastră, să avem parte de ajutorul părinţilor şi să crească şi copilul în sânul unei familii, nu să îşi vadă bunicii de două ori pe an.

Ar fi nedrept însă să spunem că doar faptul că am rămas însărcinată (între timp sunt ajunsă fix la jumătatea sarcinii) a fost singurul motiv care ne-a determinat să plecăm. A fost factorul declanşator, ce-i drept, însă şi pentru noi doi am luat decizia, nu numai deoarece credem că ar avea bebe o copilărie mult mai frumoasă în România, decât in afară.

Ne vom muta în România în două luni, atunci când intru eu în concediu de maternitate. Soţul meu nu doar că lucrează în IT, unde nu-i problemă să îşi găsească serviciu, însă lucrează şi pe o nişă care îl face să fie foarte căutat pe piaţa muncii, şi să îşi stabilească propriile condiţii de muncă – în cazul nostru, să lucreze de acasă. Aşa că, în contextul ăsta, lucrurile par să se aşeze frumos pentru noi, pentru a ne întoarce în ţară.

Acum suntem în concediu în România timp de o săptămână, şi vorbeam cu soţul, în urmă cu câteva zile, când am trecut graniţa,  că încă din momentul în care trecem Vama în ţară, ne cuprinde un sentiment de bine inexplicabil pe amândoi. Sentimentul de acasă. De ajuns acolo unde ştii că aparţii, de fapt. De a te afla printre ai tăi. De a te revedea cu cei dragi, de a-ţi vorbi propria limbă, de a-ţi fi tot şi toţi familiari . Ne-am săturat să avem parte de sentimentul ăsta sporadic, îl vrem permanent. Şi vrem şi copilul nostru să crească ştiind în primul rând ce înseamnă ,,acasă ”.

Şi nu-i vorba nici doar de fericirea noastră, în trei, ci şi de cea a celor dragi, că dor există de ambele părţi, bineînţeles. Tot zilele astea, când deja faptul că ne mutăm înapoi e o realitate, tatăl meu m-a luat deoparte şi mi-a zis ,, Bine că veniţi înapoi, că ce mi-aţi făcut în ăştia 3 ani…Am scăzut 20 de ani de viaţă, acum o să trăiesc vreo 90 în loc de 110! ”

Pentru noi, revenirea în ţară, în contextul în care ne aflăm în acest moment al vieţii noastre, este cu adevărat un nou început. Timpul va decide dacă am luat decizia potrivită sau nu, însă şi dacă vedem că readaptarea noastră nu se produce, putem oricând să plecăm din nou. Însă suntem încrezători în noi, şi în viitorul nostru aici, la noi acasă.

Acest text e scris de Amalia, care a mai povestit despre experienţa mea de expat, ba am început chiar o Serie de expat, la ea pe blog, Colectionara de cuvinte .

Ţine şi un jurnal online despre experienţa ei în timpul sarcinii, pe noul său blog, Jurnalul unei viitoare mămici .

Celelalte articole din seria ”De ce m-am întors în România”:

• De ce ne-am întors în România. De tot. (povestea noastră)
• M-am gândit la viitorul copilului meu, când m-am întors în România (din Luxemburg, la Cluj)
• De ce m-am întors în România- din Manchester, UK
• Când pun capul seara pe pernă, simt că sunt acasă
• Îmi era greu să iau hotărârea să mă întorc, pentru că am ajuns să simt că acasă nu înseamnă numai România -din UK în CLuj-Napoca
• Mi-ar plăcea ca și copiii mei să trăiască experiența afară din țară, dar să se întoarcă acasă apoi – din Qatar la București