Îmi era greu să iau hotărârea să mă întorc, pentru că am ajuns să simt că acasă nu înseamnă numai România

miruna ioani

Sunt Titiana și, împreună cu Adi și Ema, m-am întors din Regatul Unit în martie 2017. Mai exact, 3 martie 2017, zbor Wizz Air din Londra, Luton, în Cluj-Napoca.
Povestea asta începe ca o mărturisire a Alcoolicilor Anonimi, după cum îi văd eu în filme. Poate ar trebui să se intituleze seria asta de articole ”Poveștile Întorșilor Anonimi”. Eu una mă bucur că suntem mai mulți.

Eu am plecat în State în octombrie 2012. Eram pe atunci angajată a unei companii multinaționale din Cluj, al cărei client, o firmă importantă de consultanță managerială, urma să deschidă un centru de cercetare si analiză de date în Boston. Eu am plecat inițial pentru un an. Am luat plecarea ca pe o aventură. Am studiat științe economice în limba germană în Cluj și am fost plecată cu bursă în timpul facultății și la master, iar apoi la primul loc de muncă. Sunt o fire aventurieră și înainte de Boston am început să cochetez cu ideea de a căuta un loc de muncă
afară, pentru că mulți prieteni ai mei erau plecați din țară și vroiam și eu să văd cum e. Pe de altă parte, știam că nu vreau să rămân pe acolo, oriunde era acest acolo.

Când am ajuns în Boston m-am simțit o perioadă ca un student Erasmus. Eram o echipă de oameni tineri la muncă, am ajuns doar două românce, din partea companiei noastre au mai venit colegi din Chile, China și India. Acomodarea a fost inițial dificilă, din cauza diferențelor de mentalitate. Dar experiența a meritat. Am cunoscut oameni minunați și am învățat mult. Cu toate astea, am ajuns să petrec mult timp cu prieteni români și iubitori de România, cunoscuți prin intermediul unei prietene, cadru universitar.
După doi ani, compania la care lucram a deschis un centru similar celui din Boston în Londra, unde am avut șansa să fiu transferată. Londra e o metropolă, iar experiența de acolo a fost total diferită de Boston. Am întâlnit acolo o societate cosmopolită, multe evenimente, o echipă multiculturală – m-am simțit ca peștele în apă. Puteam zbura mai des acasă, deoarece duceam mult dorul familiei, mai ales părinților. La Londra l-am întâlnit pe soțul meu, Adrian, plecat și el din
țară în 2012. Asta se întâmpla în 2015. Plecasem din România în 2012 și deja trecuseră trei ani. Mi-am dat seama, între timp, ce naiv e să faci planuri de viitor și ce microb e călătoria.

În tot timpul acesta, sufletul meu era, pe jumătate, acasă. Mă gândeam cum să fac să fiu mai aproape de ai mei, cum să aplic ce am învățat. Îmi era greu să iau hotărârea să mă întorc, pentru că am ajuns să simt că acasă nu înseamnă numai România, iar uneori eram mai aproape sufletește de persoane de altă naționalitate decât a mea. Senzația era a cuiva cu mai multe acasă. Între timp, în viața noastră a apărut Ema. Odată cu venirea ei, ne-am dat seama și eu și Adrian, că trebuie să luăm o hotărâre. Voiam să stau mai mult timp acasă cu ea, să nu mă întorc la serviciu după 9 luni și voiam să petrecem mai mult timp împreună, ca familie. Situația noastră în Londra nu ne permitea asta, viața de acolo era mult prea agitată, distanțele prea mari pentru a avea familia de care aveam nevoie, și pentru a avea aproape bunicii Emei. Așa că, după ce am cântărit mult, am hotărât să revenim în țară.

Momentan, soțul meu lucrează de acasă, ca freelancer, iar eu am grijă de Ema. Suntem aproape de familie și ne implicăm în comunitatea din Cluj. Perioada de adaptare a fost ciudată, pentru că orașul nu mai era același pe care îl lăsasem, pentru că eu nu mai eram aceeași și pentru că mi-a
luat mult timp să înțeleg că așteptările mele erau false: practic, ne-am mutat într-un oraș străin, unde e normal să avem nevoie de perioadă de adaptare.
Mă bucur că am revenit și mă bucur să fiu aici, cu familia mea. Știu că Londra, Boston, sunt acolo unde le-am lăsat, și fără experiențele acelea, nu aș fi putut fi eu cea de acum. Așa că sunt recunoscătoare și mă simt răsfățată și binecuvântată.

Pe Titiana o găsiți pe blogul ei, deescoverstories.org.

Dacă știți pe cineva dornic să scrie Povești ale Întorșilor Fericiți, anonimi sau neanonimi, vă rog să ne puneți în legătură.

Celelalte articole pe acest subiect:

Articolul anterior

9 lucruri fără de care nu aș putea să trăiesc

Articolul următor

Mesaj de la celebrul pediatru pro alăptare, Jack Newman, pentru parlamentarii români

  1. Andreea T.

    Felicitari autoarei pentru curaj. Cred ca ea a descris cel mai bine ceea ce simt eu acum “Senzația era a cuiva cu mai multe acasă”. Este tare difcil cand practic te imparti in 2 lumi si nu prea mai stii unde iti este locul. Si eu fac parte din multimea de medici plecata in afara care tanjeste sa se intoarca dar ii e frica- de piedici, de sistem, de alergat ca nebunul dupa recunoasterea specialitatii obtinute in afara, de gasirea unui loc decent de munca.
    Sper sa gasesc si eu intr-o zi taria si capacitatea de a-mi da seama ce e mai bine pentru mine si pentru familia mea.

    5+

    • Da, măi, și curajul de a face o alegere și a trăi împăcat cu ea. Noi asta nu am reușit în UK. Sper ca tu să poți mai bine. Dacă nu, te așteptăm cu brațele deschise acasă.

      0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 162 queries in 0.248 s