Mai mult pe sistemul cale n-am, da’ drum îmi fac, sâmbătă am fost la un mega târg de nunţi din Manchester. Atâta de deprimaţi am plecat amândoi de-acolo, că n-am vorbit nimic altceva tot drumul decât “în următorul sens giratoriu, tot înainte”.

Grrrroaznic, vă spun! La noi n-am fost la multe târguri de nunţi, drept îi, dar asemenea orătănii rar mi-a fost dat să văd. Mai întâi, la intrare te întâmpinau nişte fiinţe de sex neidentificat, cocoţate pe culmile vulgarităţii, cu nişte pene albastre pe cap. H zice că erau bărbaţi, dar eu n-am văzut penis, deşi madamele erau în chiloţei. Scârbos oricum, asta era identificabil.

Apoi, rochiile. Eu eram după un maraton de Sissi, după o noapte în care doar crinoline am visat. Vai mie! Nişte plase obosite pe post de voaluri şi mătăsuri, nişte grase defilânde pe post de manechinuite şi nişte modele de rochii de te întrebi cine Doamne-iartă-mă şi le-a imaginat şi ce-o fi mâncat stricat cu-o seară înainte.

Singurul lucru bun la târgul ăsta: maşinile. De epocă. Frumoase ca-n pozele din revistă. Nici nu m-am urcat în vreuna, fiindcă prea mirosea bine acolo, de m-apuca să-mi mut nunta la Regină. Deşi maşini de epocă or fi şi pe la noi, dar ăsta-i un detaliu de nuntă, iar noi n-avem nici DJul încă.

Şi ce-i mai important:

Dacă până acum mi se părea penibilă tradiţia cu plicul la români (darul de nuntă şi cifra de afaceri), aflaţi că m-am liniştit, sunt alţii campioni la capitolul PENIBIL. Englezii, domn’e, se înregistrează la anumite magazine mari, gen Debenhams, Marks&Spencer, John Lewis şi deschid liste de cadouri. Unde mirii zic exact ce îşi doresc, merg prin magazin cu un scanner şi scanează tot ce vor, iar invitaţii pot apoi să le cumpere. Eu credeam că asta se întâmplă doar în filme: Unu’ o furculiţă, altu’ un cuţit. Până se fac doişpe şi pun de-un set de tacâmuri. Sau nici măcar nu se deplasează invitaţii, ci fac tranzacţia online. Iar mirii pot oricând să verifice lista şi să vadă exact cine cât a cotizat.  Adică, ăsta e un fel de “ne facem că vă facem un cadou, ca vouă să vă fie bine şi nouă să ne fie simplu”. Evident, se poate face chetă şi pentru luna de miere. Ultima dată când am verificat, conceptul de cadou era despre cu totul altceva: să fie o surpriză şi să te implici în alegerea lui. Altfel, e un ditamai circul de o falsitate rară. În concluzie şi în noua lumină, plicul nostru românesc pare mult mai simplu şi mai sincer. Pe cuvântul meu. Profit de această ocazie pentru a-l declara reabilitat după ce o viaţă l-am denigrat. Şi îmi cer scuze public. Până se apropie nunta, mă fac şi fan, staţi să vedeţi. 😛

foto

N-o să scriu un post la care mama să-nceapă să plângă de dor şi de iubire, nici n-o să-mi amintesc peste taste de anii trecuţi, nici n-o să-mi doresc să fie soare ori lalele ori primăvară.

Bunica mi-a zis azi-dimineaţă la telefon că a găsit o felicitare de la mine, de pe vremea în care felicitările erau desenate de copii care nici nu ştiau să scrie. O felicitare pe un A4 îndoit, cu o floare gigantică şi verde, cu poza mea lipită în mijloc. Ştiu exact când am executat-o şi ce poză am stricat. Şi dv ştţi precis ce vorbesc, fiindcă fiecare s-a decapitat la un moment dat din fotografii frumoase, ca să se lipească pe vecie într-o felicitare de 8 martie.

Când te faci mare, felicitările se fac la duzină şi se trimit cu poşta. Pozele nu se mai pot decupa, fiindcă stau salvate pe telefon. Mamele sunt ocupate şi bunicile departe. Soarele nici nu mai ştii cum arată. Noroc că lalelele-s multe în ţara asta şi te aşteaptă cuminţi acasă.

Dintr-o lume în care doar tu ştii că e 8 martie,

blondele vă trimit cele mai verzi flori gigantice, împreună cu cele mai frumoase gânduri decupate. Fără poştă. Direct din suflet.