Luna: March 2013 (Pagina 2 din 3)

Prostia ridicată la rang de Monument

Dragii mei, mă confrunt cu unul dintre cele mai stupide episoade de prostie umană din istoria mea personală. Sper să fie ultimul, că mă lasă nervii.

E prima dată când iau în considerare la modul cel mai serios să contactez un avocat şi să demarez un proces de hărţuire şi discriminare. Nu vreau să vă plictisesc, ci doar să vă dau un exemplu. Fără legătură de context, totuşi foarte sugestiv. Pentru cum ne poate civilizaţia tâmpi. Şi cum ne poate sistemul creşte în înălţime, nu şi în isteţime. De restu’ vă povestesc după victorie. Că nu mă las.

Managera mea de cabinet îmi întinde o hârtie printată şi îmi zice:

Miruna, uite cursul ăsta, toţi trebuie să-l facem! cu accent pe toţi.

Mă uit scurt şi îi zic: Cutare curs, aham, ştiu. Eu l-am făcut deja…

La care ea: Nunu, n-ai înţeles. Tocmai ni s-a spus de la conducere, că toţi trebuie să-l facem. Cu accent pe toţi.

La care eu: Înţeleg, dar eu îţi spun că L-AM FĂCUT DEJA. Cu accent pe disperare.

La care ea: Bine, dar dacă tot ne zic ăştia să-l facem, nu vrei să-l mai faci şi tu o dată? Cu accent pe prostie

Nu-mi venea să cred. La care eu, în speranţa că o poză face cât o mie de cuvinte: Te rog, du-te la dosarul meu cu certificate şi verifică, ai acolo copia.

Îmi zice că o enervez, că prea-s cu moţ tot timpul. Şi cred c-o enervez, că nu prea înţelege ce vorbesc. Fără legătură cu limba. După 2 ore, îmi scrie (pe messengerul intern al clinicii): Într-adevăr, am găsit certificatul. Dar e de anul trecut, aşa că mai fă-l totuşi o dată.

[“Prostia: roata se invarte, dar hamsterul e mort.”]

Acelaşi curs, acelaşi certificat, doar prostia surprinzătoare. N-ai cu cine! Nişte spălaţi pe cap. Aş fi zis creier, dar asta ar fi însemnat că-l au.

Într-un final, am zis ok… pentru că e mult mai simplu să (mai) fac juma’ de oră un curs online decât să fac Monumentul să priceapă.

Vorba Monicăi, pe unii nu ştiu cum îi suportă pământul.

foto

Târgul de nunţi englezeşti şi reabilitarea darului românesc

Mai mult pe sistemul cale n-am, da’ drum îmi fac, sâmbătă am fost la un mega târg de nunţi din Manchester. Atâta de deprimaţi am plecat amândoi de-acolo, că n-am vorbit nimic altceva tot drumul decât “în următorul sens giratoriu, tot înainte”.

Grrrroaznic, vă spun! La noi n-am fost la multe târguri de nunţi, drept îi, dar asemenea orătănii rar mi-a fost dat să văd. Mai întâi, la intrare te întâmpinau nişte fiinţe de sex neidentificat, cocoţate pe culmile vulgarităţii, cu nişte pene albastre pe cap. H zice că erau bărbaţi, dar eu n-am văzut penis, deşi madamele erau în chiloţei. Scârbos oricum, asta era identificabil.

Apoi, rochiile. Eu eram după un maraton de Sissi, după o noapte în care doar crinoline am visat. Vai mie! Nişte plase obosite pe post de voaluri şi mătăsuri, nişte grase defilânde pe post de manechinuite şi nişte modele de rochii de te întrebi cine Doamne-iartă-mă şi le-a imaginat şi ce-o fi mâncat stricat cu-o seară înainte.

Singurul lucru bun la târgul ăsta: maşinile. De epocă. Frumoase ca-n pozele din revistă. Nici nu m-am urcat în vreuna, fiindcă prea mirosea bine acolo, de m-apuca să-mi mut nunta la Regină. Deşi maşini de epocă or fi şi pe la noi, dar ăsta-i un detaliu de nuntă, iar noi n-avem nici DJul încă.

Şi ce-i mai important:

Dacă până acum mi se părea penibilă tradiţia cu plicul la români (darul de nuntă şi cifra de afaceri), aflaţi că m-am liniştit, sunt alţii campioni la capitolul PENIBIL. Englezii, domn’e, se înregistrează la anumite magazine mari, gen Debenhams, Marks&Spencer, John Lewis şi deschid liste de cadouri. Unde mirii zic exact ce îşi doresc, merg prin magazin cu un scanner şi scanează tot ce vor, iar invitaţii pot apoi să le cumpere. Eu credeam că asta se întâmplă doar în filme: Unu’ o furculiţă, altu’ un cuţit. Până se fac doişpe şi pun de-un set de tacâmuri. Sau nici măcar nu se deplasează invitaţii, ci fac tranzacţia online. Iar mirii pot oricând să verifice lista şi să vadă exact cine cât a cotizat.  Adică, ăsta e un fel de “ne facem că vă facem un cadou, ca vouă să vă fie bine şi nouă să ne fie simplu”. Evident, se poate face chetă şi pentru luna de miere. Ultima dată când am verificat, conceptul de cadou era despre cu totul altceva: să fie o surpriză şi să te implici în alegerea lui. Altfel, e un ditamai circul de o falsitate rară. În concluzie şi în noua lumină, plicul nostru românesc pare mult mai simplu şi mai sincer. Pe cuvântul meu. Profit de această ocazie pentru a-l declara reabilitat după ce o viaţă l-am denigrat. Şi îmi cer scuze public. Până se apropie nunta, mă fac şi fan, staţi să vedeţi. 😛

foto

Cum ar fi arătat viaţa mea dacă nu aş fi mers la şcoală

Deşi încă aştept să vină momentul ăla în care „nu se ştie niciodată” când îţi foloseşte trigonometria în viaţă, şcoala am ajuns s-o preţuiesc doar după ce am terminat-o. Pentru cei care au deschis mai târziu televizorul, vă fac un rezumat. Cu cuvintele mele: Generala şi liceul le-am

terminat la secţia germană (ai mei mă pregăteau pentru export, vis pe care-l regretă acum), după care m-am apucat de stomatologie, o facultate care mi-a dat un răgaz de 6 ani să mă descopăr aşa cum nici în manualele de anatomie nu se descoperă oamenii. Am înjurat fiecare examen şi noapte pierdută, m-am chinuit mult, am plâns şi-am scris pe bloguri. Mereu am zis că stomatologia e planul meu B în viaţă şi că pe planul A încă-l pregătesc.

Până când m-am trezit că…

Educaţia m-a făcut omul care sunt, dar şcoala mi-a adus biletul către fericire. Dacă nu mi-aş fi terminat şcoala, nu aş fi putut fi niciodată cu omul pe care-l iubesc aşa cum sunt acum: dentistă şi îndrăgostită. Ştiţi, a fost asul din mâneca mea.

Îmi zicea mai demult cineva pe blog că uneori e important să faci o şcoală, doar ca să arăţi că eşti în stare. S-o termini. M-a convins argumentul ăsta şi îl pomenesc de mult mai multe

ori decât vă închipuiţi. Fiindcă şcoala mi-a deschis ochii aşa cum nu aş fi reuşit niciodată singură să îi deschid. Căci mă cunosc pe mine. Nu mi-a făcut plăcere, dar mi-a făcut bine.

– Un articol scris în calitate de ambasadoare a educaţiei pentru generaţia aflată la început de drum. O campanie Always:

Din convingerea că tinerii au nevoie de susținere pentru a avea acces la o educație completă, Always, cu sprijinul Ministerului Educaţiei Naţionale, dă o mână de ajutor la creșterea calității procesului de învățare în patru școli cu acces redus la resurse materiale, aflate în localităţile Ocolna (jud. Dolj), Moroieni (jud. Dâmboviţa), Valea Măcrişului (jud. Ialomiţa) şi Turda (jud. Tulcea). Materiale didactice, o bibliotecă şi rechizite, calculatoare şi un laborator de ştiinţe vor ajuta la construirea unui sistem care le oferă elevilor acces la nenumăratele posibilităţi pe care le deschide un sistem educaţional de înaltă calitate.

foto

Luna igienei orale ar trebui să fie de 12 ori pe an

În Anglia, pacienţii mei se încadrează în 2 categorii mari: cei care nu se spală deloc, nici pe dinţi, nici prin alte locuri şi cei care se spală prea mult, prea viguros, prea puternic. Am avut o pacientă care mi-a zis că-şi pune ceasul de 2 ori pe noapte să sune, ca să se spele pe dinţi. Aşadar, cred că igiena orală a devenit o fiţă periculoasă pentru dantura unora dintre noi.

Luna sănătăţii orale e o campanie pe care o îmbrăţişez şi pe care propun să o demarăm de 12 ori pe ani, doar-doar să fim siguri că ajunge la toată lumea. Felicit Colgate pentru iniţiativă şi vă amintesc de articolul meu despre “Cum ne spălăm corect pe dinţi.” Ce nu am zis însă aici e că nici un exces nu e bun şi cum să nu daţi în patima preaspălatului pe dinţi. Igiena orală nu se referă numai la dinţi. Ăştia-s uşor de reparat. Cea mai mare problemă e însă la gingii, vedeţi să nu vi le stricaţi, că nici cu slujbe nu le mai reparaţi.

  • Recomandările ultimelor studii spun că e suficient să ne spălăm pe dinţi de 2 ori pe zi, câte 3 minute.
  • Cel mai important e să ne spălăm pe dinţi ÎNAINTE DE CULCARE, deşi sunt sigură că uneori simţi că ai merita o medalie pentru asta. Doar că noaptea, când gura e închisă, înăuntru e umed şi călduţ, mediul ideal pentru bacterii să “facă sex neprotejat” şi să se înmulţească necontrolat.
  • Fără presiune. Mai bine mai multe repetări. Mai ştiţi reclama cu periuţa de dinţi pe coaja de roşie? Nu-s poveşti. Pe toţi pacienţii mei care suferă de exces de zel îi sfătuiesc să-şi cumpere o periuţă de dinţi cu gât flexibil. E frustrantă, vă spun din proprie experienţă. Dar, folosită CORECT, face mare diferenţă.
  • Nu ciufuliţi periuţa de dinţi. Sper că o schimbaţi la 3 luni din motive de igienă, nu fiindcă arată aşa:
  • Săptămâna trecută am fost la un curs special despre boala parodontală. Evidence based, cum zice englezul. Orice porumbei scoţi pe gură trebuie să aibă susţinere într-un studiu ştiinţific sau ceva deloc fantastic. Şi era aici un superdeştept prof, care a zis că nu există nici o dovadă că elementele astea auxiliare de igienă ar face vreo diferenţă. Adică: aţa dentară, apa de gură, duşurile bucale, periuţe interdentare etc. Părerea mea personală, după nici un an de practicat stomatologie, dar după o viaţă de spălat pe dinţi e în felul următor: aţa dentară doar dacă ai spaţii între dinţi şi o ştii folosi fără să-ţi răneşti gingiile. Apa de gură doar între mese, niciodată imediat după periaj. Duşurile bucale pot fi folosite în loc de aţă dentară. Noi ne-am cumpărat unul recent, încă nu m-am hotărât dacă îmi place. Iar periuţele interdentare le-aş recomanda la spaţieri mari între dinţi, dar nu sunt fan.
  • Am o colegă la cabinet şi un tată acasă care, amândoi, spun aşa: dacă te speli corect pe dinţi, AJUNGE.

De luna sănătăţii orale am citit prima dată la Make pe blog. Clipul cu Andreea Berecleanu e cel puţin penibil, cred că a avut Colgate străluciri mai sănătoase în campaniile sale. De data asta cel puţin, mai bine se rezuma la transmis un mesaj simplu şi clar: Colgate Total! Care, între noi fie vorba, e o pastă de dinţi grozavă. Căutaţi-o pe cea clasică, neapărat să scrie triclosan la ingrediente. Face bine la smalţ, pe cuvânt de blondă cunoscătoare şi “evidence based”.

p.s. Iar ca să vezi şi să nu crezi… până unde merge luna igienei orale în Anglia, azi am avut o pacientă care mi-a zis că nu-şi permite o plombă, fiindcă tocmai şi-a dus mâţele la dentist: pe una pentru detartraj şi pe cealaltă pentru o extracţie. A costat-o 250 de lire.

foto

Ce (bine că) trece timpul

Întotdeauna am spus că doar cei norocoşi îmbătrânesc. Şi, uitându-mă la pletele din clasa a12-a, nu pot fi decât recunoscătoare.

Se face că pentru noi, ăştia micii, începuturile blogosferei noastre n-au avut de-a face prea mult cu 2.0 şi backtrack-uri, ci cu actul de a scrie şi a interacţiona cu cei doi unici ai noştri. Care şi ăia doi unici au crescut paralel cu noi, intersectându-se uneori mai frumos decât ar putea vreodată geometria permite.

Câţiva ani mai târziu, Nina scrie postul ăsta. Şi o obligă pe copila blondă de acum să se privească prin ochii celei care-a fost.

Multe întrebări şi-au aflat răspuns, deşi unele căutări sunt încă acolo. Acum ştiu că visele nu mor după ce se împlinesc, ci se transformă. Şi nasc altele noi, încât începi să te bănuieşti că-ţi lipseşte un centru de saţietate responsabil de vise.

Acum ştiu că marile iubiri există şi dincolo de capul meu şi că dorinţele se împlinesc atunci când vor ele, nu când vrei tu. Şi că, indiferent cât ţine împlinirea, singur gândul de a şti că ea există e un fel de garanţie la speranţă, ca un avans la mereu o fericire.

Şi deşi tânără, apreciez bătrâneţile care-mi sunt date cu fiecare zi în care încă mă trezesc. În corpul meu, mă simt tot mai acasă pe măsură ce ne cunoaştem mai bine. Acum ştiu că pot avea încredere în deciziile pe care le iau la un moment dat

… şi că, da, a meritat.

foto

Unde-i 8 martie?

N-o să scriu un post la care mama să-nceapă să plângă de dor şi de iubire, nici n-o să-mi amintesc peste taste de anii trecuţi, nici n-o să-mi doresc să fie soare ori lalele ori primăvară.

Bunica mi-a zis azi-dimineaţă la telefon că a găsit o felicitare de la mine, de pe vremea în care felicitările erau desenate de copii care nici nu ştiau să scrie. O felicitare pe un A4 îndoit, cu o floare gigantică şi verde, cu poza mea lipită în mijloc. Ştiu exact când am executat-o şi ce poză am stricat. Şi dv ştţi precis ce vorbesc, fiindcă fiecare s-a decapitat la un moment dat din fotografii frumoase, ca să se lipească pe vecie într-o felicitare de 8 martie.

Când te faci mare, felicitările se fac la duzină şi se trimit cu poşta. Pozele nu se mai pot decupa, fiindcă stau salvate pe telefon. Mamele sunt ocupate şi bunicile departe. Soarele nici nu mai ştii cum arată. Noroc că lalelele-s multe în ţara asta şi te aşteaptă cuminţi acasă.

Dintr-o lume în care doar tu ştii că e 8 martie,

blondele vă trimit cele mai verzi flori gigantice, împreună cu cele mai frumoase gânduri decupate. Fără poştă. Direct din suflet.

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 157 queries in 0.322 s