Luna: March 2013 (Pagina 1 din 3)

De ce avem nevoie de mentori

Profesori am avut cu toţii, însă mentori doar cei mai norocoşi. Diferenţa e colosală, profesori fiind toţi acei indivizi care ţi-au strigat numele într-un an, ca să-l uite şi înlocuiască rapid, în următorul. Mentorul în schimb e acel profesor care îţi va ţine minte numele oricâţi ani şi oricâte generaţii ar mai trece de atunci.

Învăţătoarea din clasa întâi mi-a fost dragă, dar mi-a fost departe. O admiram că era tare frumoasă, dar niciodată nu m-a cucerit cu inima. Ştiţi, nu cred că îţi poţi alege un mentor la fel cum nu poţi hotărî de cine te îndrăgosteşti. Pe un nivel cu totul paralel, şi cu mentorul e necesară o chimie, una intelectuală, care să aprindă scântei şi să paveze drumul spre suflet. De ambele părţi.

Mai departe în generală, însă, tot la şcoală am cunoscut-o pe cea care a râs de mine când i-am zis că „vreau să mă fac vedetă” şi mi-a zis: Tu tot doctoriţă o să te faci. Şi de atunci nu mai suport cuvântul ăsta, doctoriţă. Avea femeia o eleganţă şi un stil, care mi-au bântuit multă vreme nopţile. Mi-a descoperit valoarea ascunsă în simplitate şi mi-a aprins iubirea faţă de cuvânt. Mi-a arătat prin gesturi mici cum adevărata clasă nu se învaţă la şcoală, ci se are. Într-un cap. Într-o ţinută. Într-o privire. Era profa de română, de care la început mi-a fost o frică de moarte, apoi un respect nemăsurat şi ulterior o iubire veşnică de elevă ne-uitătoare. M-a lăsat să mă lipesc de sufletul ei de doamnă şi mi-a modelat tânăra minte fără măcar să ştie ce face. Iar cel mai important lucru pe care mi l-a putut dărui, în afară de cărţile lui Noica şi olimpiada dintr-a şaptea, a fost încrederea în capul meu. Nu ştiu dacă a fost ea ori momentul în care-a apărut în viaţa mea, dar de atunci lucrurile au început să capete sens. Şi s-au născut nişte întrebări fără sfârşit. Şi câteva succese cu ecou.

Cam tot pe vremea aia, îl cunoşteam pe Narcis, singurul adult suficient de copil încât să nu râdă de noi. De noi, cei mici. Narcis avea o minte care te obliga să te ridici pe vârfuri, ca atunci când ceva se întâmplă peste gard, iar tu eşti prea mic să vezi. Iar eu curioasă mi-s dintotdeauna. Întâlnirea cu el a fost trecătoare, dar nu lipsită de însemnătate. Fiindcă îmi alimenta visele, dar îmi spunea şi că matematica e importantă. Şi atunci mi-am dat seama că cei mai valoroşi oameni ai existenţei noastre nu ne vor spune doar ceea ce vrem să auzim. Vedeţi dumneavoastră, relaţia mea cu ecuaţia de gradul trei era complicată încă de la gradu-ntâi. Nici acum nu înţeleg de ce i-a plăcut de mine, dar îi sunt recunoscătoare că mi-a arătat ce a văzut. Căci nu ştiu cât timp ar fi trebuit să treacă până să deschid singură ochii-n oglindă. Narcis a citit lucruri în sufletul meu. Şi mi-a scris mailuri pe care încă le citesc. În felul său, mi-a făcut un mare bine deşi mi-a dat sfaturi pe care rar le-am ascultat. Pe Narcis o să-l chem la nunta mea ca o promisiune făcută de o fetiţă celui mai nebun şi frumos străin pe care şi l-a făcut prieten din cele mai neînţelese motive. El avea vreo patruzeci, eu treisprezece ani.

Apoi au urmat liceul şi facultatea, perioadele mele de întrebări şi răzvrătiri, diferitele faze de necunoaşteri şi alter ego-uri părăsite fără regret. Am cunoscut profesori adevăraţi, dascăli onorabili, ale căror nume nu le-am uitat, dar care nu s-au lipit decât de foaia mea de examen. Cale luuungă până la inima mea de copilă debusolată, vă spun. Fiindcă exact asta caută un tânăr la un mentor. Încrederea. Siguranţa de a pune cele mai tâmpite întrebări. Bucuria de a primi cele mai evidente răspunsuri. Convingerea că greul e normal. Şi c-o să treacă. Şi că nu-i nici un păcat să nu ştii. Şi că singura prostie de care poţi fi acuzat e să-ţi camuflezi nepriceperea. Să nu pui întrebarea la timp. Şi să taci când ai greşit. Atunci ai cea mai mare nevoie de-un mentor. Să te ridice, să-ţi dea curaj ca atunci când mai iubeşti o dată, chiar dacă ştii că uneori doare.

În Anglia, am cunoscut anul trecut pe grecoaica Giasemi, dentista care aş vrea şi eu să fiu. Într-o zi. Ea –aproape 50, eu- abia 26. „Heart emmigrants” amândouă, aduse împreună de circumstanţe şi destin, deşi eu nu cred în aşa ceva. A fost ceea ce aveam eu nevoie ca să mă îndrăgostesc de stomatologie. Cochetă şi deşteaptă, femeia asta şi-a luat viaţa de coarne şi a reînceput să trăiască după ce-a avut doi copii şi o carieră măiastră. Aveam mulţi bani în Grecia, mi-a zis odată. Dar eu îmi dădusem seama după cum se îmbrăca şi ce marcă îi scria chiar şi pe umbrelă. Noua mea prietenă era o grecoaică fină, cu clasă şi 5 stele. Fostă nevastă de grec bogătoi, cu acces la spuma intelectualităţii. O doamnă. Şi o dentistă mi-nu-na-tă.  Ne-am cunoscut chiar înainte ca eu să încept să lucrez, fiind colege la acelaşi cabinet. Felul în care a stat lângă mine şi mi-a explicat cele mai simple chestii la pacient nu vă pot povesti, fiindcă mi-e ruşine. N-a obligat-o nimeni, nici măcar n-a rugat-o. Mi-a zis că oricând să o întreb orice. Mi-a făcut desene cu dinţi şi mi-a ţinut mâna pe turbină ca să-mi arate cum să şlefuiesc. În cursa de „impresionat şeful” a fost un exemplu de fairplay.  Şi mi-a spus că a învăţat multe de la mine. Poftim? Nu mi-a venit să cred. Giasemi era mentorul pe care mi l-am dorit toată facultatea şi pe care nu l-am meritat nici o clipă. Iar când, în sfârşit am găsit-o, noi ne-am mutat în alt oraş…

De profa de română nu mai ştiu nimic, lui Narcis îi am adresa de mail şi telefonul, iar cu Giasemi mă văd weekend-ul viitor. Să vorbim de stomatologie, de cum ne e dor de casă şi de prieteni, mie de mama, ei de copii, să ne povestim trecutul, prezentul şi să ne imaginăm viitorul. La 50 ca la 26. De ani. De asta avem nevoie de mentori. Ca să vedem că se poate.

——————————–

– Un articol scris în calitate de ambasadoare a educaţiei pentru generaţia aflată la început de drum. O campanie Always:

Din convingerea că tinerii au nevoie de susținere pentru a avea acces la o educație completă, Always, cu sprijinul Ministerului Educaţiei Naţionale, dă o mână de ajutor la creșterea calității procesului de învățare în patru școli cu acces redus la resurse materiale, aflate în localităţile Ocolna (jud. Dolj), Moroieni (jud. Dâmboviţa), Valea Măcrişului (jud. Ialomiţa) şi Turda (jud. Tulcea). Materiale didactice, o bibliotecă şi rechizite, calculatoare şi un laborator de ştiinţe vor ajuta la construirea unui sistem care  le oferă elevilor acces la nenumăratele posibilităţi pe care le deschide un sistem educaţional de înaltă calitate.

o bibliotecă nouă pentru elevi

 

Dacă primăvara nu vine, mergem noi după ea

Plecăm la Barcelona. Vineri dimineaţa, cu noaptea-n cap, de zici că noi avem douăjde ani şi puterea de la cinşpe. Da, măcar atât merităm: puţin soare.

I-am promis că-i arăt fântânile-ntr-o zi şi că-l invit la o cafea-n cartierul gotic. Iar anul trecut mi-am promis mie să nu mai amân nimic. Aşa că, în măsura bunăvoinţei gărzilor lui şi Reginei care ne dă zile libere de Paşti, duşi suntem. Excursia asta va fi fără pretenţii şi tocuri, doar cu o geantă pe umăr şi ochelarii pe nas. Mi-am cumpărat nu una, ci două!!! perechi de ochelari de soare special pentru weekend-ul ăsta.

Nu vom sta la hotel, ci la cineva în gazdă, găsit prin airbnb. Va fi o experienţă tare interesantă din punctul ăsta de vedere. Abia aştept să vă povestesc. Iar înainte de a-şi face tata griji că dorm la nişte străini în casă, aflaţi că toată lumea asta e mică, iar oamenii au fost recomandaţi de o prietenă de-a mea pe facebook. Imediat cum am văzut, i-am cerut detalii şi confirmări.

(Aţi folosit vreodată airbnb? Ştiţi pe cineva care foloseşte?)

Noi am depăşit de o vreme condiţia turistului cu liste de bifat. Ori suntem într-un ciudat fel asemănători din punctul ăsta de vedere. Pricepem atât de puţin din artă modernă sau antică sau de care o fi, încât nici măcar nu ni se pare interesant să ne prefacem. Deci lăsăm pe alţii să vadă muzee şi biserici, noi ne-am făcut porţia pentru secolul acesta. Inclusiv de magazine. Şi da, vorbesc la un plural care ne reprezintă, fiindcă e persoana cu care îmi face cea mai mare plăcere să călătoresc. El.

Aşa că, o să ne plimbăm pe străzi, o să ne uităm la oameni, la copaci înverziţi,  o să ascultăm marea şi-o să purtăm ochelari de soare, o să mâncăm îngheţată din cornet şi-o să bem cafele pe terase. Apoi el o să mă-ntrebe dacă mi-ar plăcea să locuim acolo într-o zi, aşa cum face cu fiecare alt loc pe care-l vizităm. Dacă am avea zboruri ieftine spre casă şi şcoli bune pentru copii. M-ar întreba dac-aş putea scrie în spaniolă şi purta rochiţe 8 luni într-un an. De parcă n-aş îmbătrâni niciodată. Şi-n timp ce el ar zice astea, eu i-aş răspunde-n capul meu cu câte-o imagine la fiecare întrebare. Ştiţi, adesea m-am gândit: mă tem că atât de puternic visăm împreună, încât pare aproape real. Chiar dacă şi numai pentru o secundă.

Doar că atunci când un vis pare deja real, de ce ţi-ai mai da silinţa să îl îndeplineşti…

foto 1, 2

Descoperă-ţi instinctul!

Zilele astea, rulează la TV:

Se pare că ne întoarcem la origini şi ne îndreptăm atenţia spre bază, spre fundament. Aş avea eu câteva idei de instincte care sunt de când lumea, dar mai bine aştept să văd care e treaba. Până pe 29 martie îmi rulează instinctul de curiozitate. Sper că şi al dumneavoastră.

 

Cum voi aplica pentru un act de care nu am nevoie

Un post lung, cu spume. O înfrângere dincolo de cuvinte. Mă dau bătută, fiindcă e cel mai înţelept. Asta îmi spun ca să-mi conving conştiinţa şi să reuşesc să nu mă mai trezesc la 6 fără ceas. Am înregistrat, în mod oficial, cea mai lungă durere de cap din istoria durerilor mele personale. M-a apucat joi şi m-a lăsat duminică. Cam tot de pe atunci n-am mai putut dormi normal ca oamenii, de ieri nu m-am dus la cabinet şi am recuperat. Probabil creierul şi-a cerut drepturile, chiar dacă inima încă nu obosise. De plâns.

E o poveste despre discriminare, sclavie şi comunism. E o poveste despre români, despre drama emigrantului intelectual şi o copilă care nu vrea să-şi coboare standardele.

Continuare

Sibiu şi Bucureşti, în semifinale

E vorba de un concurs pentru “cel mai frumos oraş de vizitat”: pe acest blog de călătorii. În mod surprinzător (sau nu), în semifinala

The Best City To Visit Travel Tournament 2013

Sibiul se ţine tare şi nici cu Bucureştiul nu mi-e ruşine. Normal că asta se datorează mobilizării reţelelor sociale româneşti, deşi în ultima vreme se pare că şi spaniolii au pus mână de la mână şi au început să dea click-uri.

Situaţia la momentul acesta:

Sibiul va intra până la urmă în finală, dar voturile se reportează, deci nu staţi degeaba weekend-ul ăsta, să vă plângeţi de vreme! 🙂 Aici ninge şi-s troiene, deci să nu ne-ntrecem la capitolul frigurile lunii martie.. Strategia propusă de Elena -ca şi susţinătorii Sibiului să voteze cu Bucureştiul (fiindcă ar fi un adversar mai uşor de bătut decât Granada în finală) nu e rea deloc. Mai ales că e un pretext bun să ţinem şi noi o dată cu ţara noastră şi s-o lăudăm.

Durează un click. Hai România!

(Puteţi vota aici. După ce apăsaţi pe butonul “vote”, se va deschide o căsuţă de verificare anti-spam, în care va trebui să introduceţi literele din imagine. E foarte simplu.)

 

Despre oamenii minunaţi din Anglia

Ca să nu credeţi că toţi ar fi proşti.

Iar de postul ăsta am mai multă nevoie eu decât dumneavoastră Fiindcă în momentul ăsta pe jos îmi vine să mă întorc acasă. În ultima vreme, văd doar prostia din jurul meu şi mi-e tare frică de vorba aia…că omul vede numai ce cunoaşte. Şi tare mi-e frică să nu fi uitat cum arată inteligenţa.

Pe Monica nu o punem, fiindcă e din Constanţa, deşi eu am cunoscut-o la Liverpool. Sau ba o punem, fiindcă viaţa mea se împarte în “înainte şi după” Monica. A fost “primul străin” care m-a ajutat fără să mă cunoască şi necondiţionat. O tipă superisteaţă, un dentist cum nu merită NHS-ul să aibă şi cel mai bun tovarăş de tiramisu.

Apoi e sudafricanul care mi-a deschis primul uşa, când întreg sistemul mă primea cu jumătate de gură. Vârsta: către şaizecişiceva de ani. M-a aşezat pe scaun la el în birou şi mi-a spus direct că e dispus să mă ajute, să-mi facă actele, doar să-i spun ce să semneze. Şi oricât m-ar fi enervat mai târziu sau oricât ar fi profitat de timpul meu liber şi gratis, e omul care mi-a făcut un bine major. Şi care m-a ţinut de mână în primii paşi făcuţi singură în cabinet. După ce l-am chemat prima dată să mă ajute la o extracţie care deja dura de 20 de minute şi şi-a lăsat pacientul ca să vină la al meu, mi-am dat seama cât mi-e de bine lângă el. Mai târziu mi-a spus: “Miruna, oricând ai o problemă, cheamă-mă fără reţineri.” În stomatologie, când eşti doar tu cu pacientul, riscurile sunt cu totul altele decât într-un spital cu mulţi medici. Nu ştiu dacă l-am mai chemat de atunci, poate ăsta a şi fost secretul.

Datoria morală mi-am achitat-o domneşte, o să vă povestesc într-o zi. I-am pus actele pe picioare înainte de un mare control, am asistat la întâlnirea cu inspectorii, iar la final am primit o îmbrăţişare sudafricană şi asigurarea unei recunoştinţe veşnice. De fiecare dată când pleacă în concediu, îmi scrie să mă întrebe dacă vreau să-i ţin locul.

Apoi grecoaica mea dragă, dentistă la aproape 50 de ani, cu care m-am înţeles în cele mai stricate forme ale unei engleze simţite mai mult decât vorbite. Ne-am întâlnit ca două suflete speriate, la începutul unui drum asemănător. Cu singura diferenţă că ea are doi copii şi 25 de ani de stoma în plus faţă de mine. “Dar tu ai timp, Miruna.” Asta îmi spune de fiecare dată. Că timpul e un avantaj peste minte. Şi că o să cresc frumos.

Şi, în sfârşit, un John în ecuaţie. Britanicul tipic, la vreo 40, uşor roşcat, cu ochi albaştri. Om cu afaceri mari şi dentist cu experienţă. De curând, şi familist convins. Aş fi lucrat la el, dacă nu ne-am fi mutat la Sheffield. Oficial – a fost o vreme prof, în realitate, va fi mereu dascăl. Mergeam într-un timp la el la cabinet să mă uit cum lucrează şi l-a impresionat că niciodată nu şedeam de faţă cu pacientul. Şi că puneam întrebări. În săptămâna în care-aş fi început să lucrez la el, iubitul meu a aflat că sunt şanse de relocare. M-am gândit foarte puţin dacă să-i spun lui John sau… să nu-i spun şi să încep munca. Erau bani la mijloc. Şi obrazul meu. Normal că n-am ascuns nimic şi am amânat prima mea zi până la informaţii mai clare. Care au întârziat cam 2 luni, timp în care el a aşteptat după mine. Adică, nu şi-a căutat alt dentist în loc. Fiindcă onestitatea cu omenie se răsplăteşte.

După ce m-am mutat în Sheffield, m-am întors o dată să îl văd. Vreo 4 ore şi ceva cu trenul. I-am mulţumit pentru tot sprijinul. M-a învăţat multe şi a fost de o francheţe din aia politically incorrect. Singurul dintre englezi care-a recunoscut că nu le plac indienii. Şi singurul care a recunoscut că se exagerează cu reguli şi reguliţe în sistem. Foarte fain omul. Când i-am scris că ne mutăm şi că n-o să pot lucra la el, mi-a răspuns cu un email de am început să plâng. Fiindcă mi-a spus lucruri despre mine, care nu credeam că se văd la umbra norilor englezi. Nu ştiu câţi bani aş fi făcut la John, dar ştiu precis că m-aş fi îmbogăţit fără de preţ.

Recent, mi-a scris că şi-a computerizat toată clinica şi că mie are să-mi mulţumească, fiindcă l-am convins. Păi cred şi eu, la cum m-am speriat că trebuie să încep să scriu de mână! 🙂

Zilele astea, când războiul cu prostia se joacă în deplasare, John e de partea mea şi îmi formulează emailurile de apărare. Şi-mi construieşte strategii de râsu’ plânsu’. Şi mă face să mă simt mai puţin nebună în ţara asta de străini. Invitându-mă de fiecare dată să mă întorc la el, de oriunde aş fi.

foto

Pagina 1 din 3

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 106 queries in 0.389 s