Luna: March 2013 (Pagina 3 din 3)

Educaţia e o forţă

În România zilelor noastre, când tinerii medici se fabrică pe hârtie, nu pe bune, când pruncii îşi pică bac-ul în procente covârşitoare şi ridicând non-şalanţi din umeri, prea mulţi iau atitudine doar în talkshow-uri. Şi prea puţini iau măsuri în… realitate.

Erau vremuri când ne plângeam, oare de ce doar veştile proaste ajung comunicate în media?! Să vedem însă ce s-a schimbat acum, în vremuri când parte din controlul comunicării ne aparţine. Căci avem blog, like şi share. Precum şi obligaţia morală de a da şi veştile bune mai departe.

În România zilelor noastre, chiar și deprinderea noțiunilor de bază se dovedește dificilă pentru aproximativ 40% dintre adolescenţii de 15 ani, care întâmpină dificultăţi la citire (capacitatea de înţelegere a unui text), potrivit Raportului 2011 OECD/PISA, Ciclul de testare 2008-2009, publicat pe site-ul Centrului National PISA. Cei aproximativ 40% de elevi nu pot îndeplini condiţiile minime de înţelegere a unui paragraf scurt şi simplu din punct de vedere sintactic. Deci nu-mi aruncaţi olimpicii internaţionali sub nas decât dacă-s 41 de procente.

 Nu ştiu cum ne putem motiva tinerii, dar ştiu că nu mai avem timp să „nu ştim”. Nu ne mai permitem, doamnelor şi domnilor, să îi facem vedete la ştiri atunci când iau un amărât de 5 la oral la română.  Am convingerea că există o obligaţie morală de a le pune totul la dispoziţie pentru o educaţie completă. Ştiu că asta nu garantează succesul, dar măcar îi cresc şansele. Aveam un prof în facultate, care ne-a pus pentru oribila sa materie (morfopat) întotdeauna toate materialele la dispoziţie. Tot: cursuri, power point-uri, poze cu descrieri, tot. Şi ne zicea aşa: Eu mi-am făcut datoria, vouă vă rămâne doar să-nvăţaţi. După examenul lui, ghici cine se simţea un pic mai doctori! Până şi blondele, ca să zic aşa.

Şi-acum să-mi dreg vocea şi  să vă spun cu ce gând articolul ăsta:  Din convingerea că tinerii au nevoie de susținere pentru a avea acces la o educație completă, Always, cu sprijinul Ministerului Educaţiei Naţionale, dă o mână de ajutor la creșterea calității procesului de învățare în patru școli cu acces redus la resurse materiale, aflate în localităţile Ocolna (jud. Dolj), Moroieni (jud. Dâmboviţa), Valea Măcrişului (jud. Ialomiţa) şi Turda (jud. Tulcea). Materiale didactice, o bibliotecă şi rechizite, calculatoare şi un laborator de ştiinţe vor ajuta la construirea unui sistem care  le oferă elevilor acces la nenumăratele posibilităţi pe care le deschide un sistem educaţional de înaltă calitate.

Asta se va întâmpla în martie. Deşi, pruncii care învaţă acolo nu vor fi imediat mai bogaţi, le cresc mult şansele de a se îmbogăţi apoi. Chiar şi celor blonzi. Copiii ăştia nu cer averi, ci doar un update la educaţie, în orice versiune vă permiteţi, mulţumim frumos.

Acesta e tipul de veste pe care l-aş publica zilnic pe blog şi doar despre asta aş vorbi cu mama la telefon. Imaginaţi-vă. Miros de caiete noi şi scârţîit de cretă. O veste devenită viral între puştii de a 5-a. Imaginaţi-vă entuziasmul lor. Simţiţi-le bucuria. Împărtăşiţi vestea.

foto

-Un articol scris în calitate de ambasadoare a educaţiei pentru generaţia aflată la început de drum. O campanie Always, cu sprijinul Ministerului Educaţiei Naţionale.

Despre urechea internă sau când pământul fuge de sub picioare

Noi, ca oameni, avem din fabricaţie un fel de sistem implementat, care ne ţine la suprafaţă în ape adânci, care ne scoate din cele mai puturoase rahaturi şi ne redă echilibrul pe cele mai subţiri sfori. Pe măsură ce petreci tot mai mult timp în trupul tău, ajungi să-l auzi mai bine, că de înţeles n-o să ajungem nici în secolul ăsta.

Aseară am fost la patinoar. Gheaţa străină alunecă mai tare decât cea românească, pe care nu m-am mai dat din facultate. Şi a fost, din nou, senzaţia aceea care m-a încercat în primele două zile de condus maşină automată: picioarele mele ştiau nişte lucruri pe care capul nu şi le mai amintea. Însă, odată ajunsă pe gheaţă, am dat din lăbuţe graţios şi n-am aterizat decât în parapeţi. Treaba cu frânatul era mai dificilă, fiindcă trebuia să mă hotărăsc din timp dacă vreau să opresc unde erau prietenii mei. Dacă ratam momentul, mă opream la 2 metri mai încolo şi asta fiindcă nu îmi dădeam seama conştient cum se face. Traba cu frânatul. După câteva ture, mi-am exersat voinţa din timp şi hotările nu mai veneau întâziate. Că atâta trebuia să fac: să vreau. Şi mă opream. Chiar şi departe de parapeţi.

Ceea ce era însă diferit faţă de acum câţiva ani, era mintea de acum. După atâţia ani de păr blond şi scris pe bloguri, n-ai cum să zici că eşti la fel!

Luaţi un moment şi expandaţi-l ca timp. Fracţiunea aia de secundă. Când stângul alunecă mai altfel decât dreptul şi vezi pământul apropiindu-se cu viteză. Puneţi pauză. Şi imaginaţi-vă cum mi-am spus eu mie să mă echilibrez la loc. Într-o limbă pe care nu o pot traduce în cuvinte. Dar a fost un ceva în capul meu. Şi picioarele au ştiut ce să facă. Daţi play la loc. Şi vedeţi cum, în aceeaşi fracţiune de secundă, pământul rămâne la locul lui, iar blonda în picioare.

Când cădeam o altă dată şi ştiam că aşa ceva o să păţesc, întotdeauna mă concentram pe cum să cad mai ergonomic. Mai să nu-mi rup fundul, spatele sau vreun deget. Şi căderea e o artă, credeţi-mă pe cuvânt. De data asta, mi-am propus un alt final în secunda aia încremenită. A fost ca un gând reflex într-o situaţie de criză. Ca atunci când tragi automat de volan ca să eviţi maidanezul scăpat pe şosele.

N-am ştiut că mă pricep să-mi ţin şi echilibrul. Eu mă mândream că ştiu să cad. Şi, deşi uneori s-a lăsat cu articole frumoase în loc de vânătăi, întotdeauna a durut… Aseară însă, am înţeles că important e ce-ţi propui în limba fără cuvinte. Fiindcă urechea noastră internă nu doarme. Şi ochii sunt deschişi. Picioarele se mişcă. Ne putem ţine echilibrul şi atunci când pământul ne fuge de sub picioare. Avem doar nevoie să ne folosim echipamentul. Şi nu mă refer doar la patine.

Şi ţineţi minte că n-avem o singură ureche internă, ci două! 😉

foto

Învăţături de la pacienţi

Bărbat, 82 de ani, vine la dentist. Crede că-l doare dintele, de fapt, îl durea altceva. Dar nu asta e relevant.

Important e că nenea ăsta mirosea a aftershave şi, pregătiţi-vă, avea aproape toţi dinţii în gură. Mai exact, îi lipseau 4. Când s-a ridicat de pe scaun şi l-am trimis la medicul de familie, a făcut o remarcă faţă de dinţii lui, ceva de genul “I have bad teeth anyway…” (Oricum, am dinţi proşti). Apoi, într-o încercare de a-i ridica moralul şi într-o admiraţie totală, i-am zis – şi-acum îl văd cum s-a oprit în uşă: De fapt, sunteţi un exemplu pentru oricare dintre noi,  cel puţin din punct de vedere dentar. Că am văzut multe guri la viaţa mea…

Şi mi-a răspuns cât de mirat:

” But I am only 82!”
(Dar n-am decât 82 de ani!)

———————————— 

Superb. Trebuie să notez undeva toate întâmplările astea că să fiu sigură că nu le uit.
Deşi n-am decât 26 de ani.

foto

Pagina 3 din 3

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 115 queries in 0.596 s