Deseară când ajungeţi acasă, luaţi laptopul pe genunchi şi puneţi-vă căşti în urechi. Parcă unele filme nu se împart cu nimeni. Ca ciocolata din reclamă.
Apoi, nu încercaţi să-l înţelegeţi. Nu asta e important. Ci ceea ce simţiţi. Mecanismele prin care se întâmplă lucrurile bune nu trebuie judecate, ci doar acceptate. (Dacă nu se afişază, linkul direct.)
Eu o să caut şi cartea.
De fiecare dată când stau de vorbă cu un psiholog, mă simt oarecum stânjenită, răs-citită şi parcă departe de orice intimitate de-a mea. De curând, am cunoscut-o pe tipa care predă cursul de comunicare la Facultatea de Stoma din Liverpool. Nu am fost în largul meu, deşi ştiu că e chiar mai cretin decât să fi fost.
În funcţie de ocupaţia omului cu care te întâlneşti, parcă eşti tot mai atent la anumite detalii. Altă dată, am stat de vorbă cu un superantrenor sportiv, de rămăsesem miiiiică dincolo de masa aia oricum miniaturală din cafenea. Nici măcar postură nu mai aveam, lucru la care nu nici trebuie să munceşti ani de zile ca la muschii abdominali. O poţi afişa oricând, ba e chiar şi indicat!
Probabil la fel de nesigură aş fi şi în prezenţa unui tip care face stand up comedy şi are voie să râdă public de mine. Cine ştie de unde îşi ia el inspiraţia, iar, în momente din astea, buna dispoziţie a celor din jur e ultima mea grijă! Dacă tot e să râdem de cineva, ce-ar fi să râdem de tine! Asta e o vorbă ce tare-mi place să o spun. M-a scos din multe încurcături, fiindcă am acest talent de-ai face pe oameni să râdă de mine… Şi nici nu trebuie să plătească pentru asta.
Una dintre ultimele mele gafe pe teritoriu străin, că aici voiam să ajung: Eu, într-un cerc de oameni recent cunoscuţi (cum e majoritatea din viaţa mea, mai nou). Unul dintre tipi vorbeşte despre nuntă. Urmează să se căsătorească. Altă tipă îl întreabă dacă e pregătit. Aflu că merge la Barcelona pentru nuntă şi că luna de miere o plănuieşte pentru martie. Probleme legate de job. Că toţi sunt stresaţi pentru el şi-l întreabă dacă face faţă. Buuuun. Iar eu ca să fiu drăguţă şi , de fapt, ca să-mi exersez limba engleză cu alte clase sociale decât vânzătorii de la Tesco, îl întreb dacă soţiă-sa e în Spania sau locuieşte cu el aici. Fiindcă relaţiile la distanţă nu-s un lucru bun în viaţa omului şi fiindcă mă dădeam deşteaptă. La care el zice foarte calm, de după gelul lui din freză: Yeah, it’s here, with me. La care eu, cu păcat în gând şi atenţie la detalii: Nenorocitul, cum să-i zică la biata femeie „it”? (În engleză, „it” e strict pentru obiecte. Fiinţele care se pot încadra la masculin sau feminin beneficiază de pronume personale mai de soi). Discuţia se termină fără să (mi) se aprindă lumina…până când una dintre fete mă lămureşte. „Tu nu ştii că tipul e gay? Are S-O-Ţ, cu el urmează să facă nunta…” Am râs amândouă, deşi al meu nu era chiar râsul cel de toate zilele. Dar nimeni nu ş-ai dat seama de asta, căci, desigur, ne-am cunoscut recent.
Gândurile păcătoase împotriva unui bărbat nevinovat! Iată un subiect de râsul lumii, al cărui personaj principal nu credeam că aş putea fi vreodată. Fiindcă, în lumea mea, nu exista „bărbat nevinovat”…
Deci, ca norocul că nu pot fi în seara asta prezentă la spectacolul de stand up comedy de la Grand Cinema Digiplex din Băneasa. Deşi, dumneavoastră mă cunoaşteţi demult şi nu chiar puteţi crede aşa ceva… Dar poate aveţi mai mult curaj şi mai puţin drum decât mine, plus chef de o porţie de râs. Grand Cinema Digiplex a pornit o serie de spectacole de acest gen, al cărui fan mărturisesc că sunt. În seara asta şi-n fiecare luni până pe 19 decembrie prestează copiii ăştia. Cred că v-ar plăcea de ei. Dar v-ar trebui nişte curaj înainte…
Aici e astăzi cât eu încă scriu; în România e deja mâine. În lumea mea, e senzaţia aceea de “nu-mi vine să cred”:
Că e noiembrie şi nu mai trebuie să îngheţ în următoarele 3-4 luni, indiferent de numărul cojoacelor purtate. Aici alerg în trenciul meu roz de primăvară. Am luat sâmbătă seara paltonul şi era să mor de cald. Sunt vreo 10 grade afară. Şi e soare (bine, nu acum!). Temperaturile fără extreme sunt cele mai bune prietene ale mele. Urăsc frigul şi canicula. Şi iubesc vremea britanică, cine-ar fi crezut!
Că nu mai sunt fata “singură” în grupul meu de prieteni. Singură ori cu vreun atârnache după mine, nici nu ştiu cum e mai rău. Mai bine mergi singură acasă decât cu un surogat şi suflet îndoit. Nu sunt obişnuită să nu fiu eu cea care stă pe colţ, ca să şadă cuplurile pe laturile mesei. Ştiţi, eu sunt o fată care atât de mult şi-a dorit, atât de frumos a visat şi atât de naivă speranţă a pierdut, încât simte că viaţa asta e o binecuvântare. De fiecare dată când el o ia de mână.
Nu-mi vine să cred că asta nu mai e valabil. Că nu mai mi-e dor cu fiecare colindă pe care o aud. Că nu-mi mai cânt durerile în versuri de Crăciun, că nu mai împodobesc case imaginate, din care să mă întorc în paturi goale. Ştiţi, când eram mică, îmi era frică să dorm singură. Dar, de Crăciun, îmi plăcea întotdeauna, fiindcă fixam câte un glob cu privirea şi, uite-aşa, adormeam fără griji… Acum, parcă e în fiecare seară Crăciun (exceptând serile cu gărzi!).
Nu-mi vine să cred că încă n-am scăpat de teama aia că mă trezesc atunci când îl visez pe el. De dimineaţă ne-am trezit târziu şi am mers la biserică. Unde am prins doar predica pe final, dar întregul mesaj. Apoi ne-am plimbat prin oraş, că era soare şi cald. Am luat ceva de mâncare, am venit acasă şi-am pregătit masa, cu prima lumânare din Advent aprinsă. (Am pus poză pe facebook, ca să nu credeţi că a fost un vis) Şi colindele cântând. Nici un dor, nici o durere.
“Dependenţa de nefericire” se tratează. Pot fi un studiu de caz.
Şi, apropo, am o carte care se numeşte aşa. Mi-e frică s-o citesc. Prefer să scriu eu alta.
p.s. Cât faceţi Kranz-ul, neapărat băgaţi un măr la cuptor şi ningeţi-l cu zahăr. Dacă aveţi coroniţă de brad adevărat, se va îmbina atât de frumos cu mirosul de mere coapte, că veţi ajunge să-i învăţaţi şi pe vecini ce-i ăla un Adventskranz! (Coroniţe din brad adevărat găsiţi la cimitire, dacă nu daţi peste vreun vânzător ambulant de pe Magheru sau vecinătăţi.)
Cred că era cândva zilele trecute, când mă plângeam pe Twitter, că cineva din imediata mea apropiere m-a certat zdravăn, ca pe-un copil de grădiniţă dintr-o cauză pe care nu o puteam nicicum combate. Bine, n-aş fi recunoscut asta niciodată. Decât în gând şi pe Twitter… A scrie adevăratele sentimente în reţele sociale în loc de a le spune celui care ar merita vrea să le audă te face uneori să te simţi un pic mai puţin vinovat. Nu-i aşa?
Trec prin nişte schimbări majore în viaţa mea. E un moment, vă rog să nu mă judecaţi pentru asta, nici să nu mă interpretaţi şi nici să nu vă gândiţi cum aţi fi dumneavoastră în locul meu. În clasa a 8-a, scopul meu în viaţă era să închid uşa pe dinafara României şi îmi certam cea mai bună prietenă, care plângea în fiecare zi în drum spre şcoală, că părinţii voiau s-o care în America. Am judecat-o, am criticat-o şi am invidiat-o sincer o vreme. Dar gândurile astea nu sunt bune, fiindcă se întorc ca un bumerang de unde au plecat. Adică, de la tine.
Iată-mă.
