Luna: November 2011 (Pagina 2 din 4)

Hong Kong sau New York?

Înainte sau înapoi. Caldă sau rece. Bună sau prea. Glumă sau seacă. Bancă sau saltea. Relaxa sau stres-axa. Sport sau masaj. Teleshopping sau telenovele, bloguri sau facebook. El sau eu. Aici sau acolo. Uneori sau niciodată.

Deşi niciodată e aşa o perioadă lungă de timp.

Mă simt o fantomă care-a uitat unde şi-a pus trupul, fără de care nu-şi mai aminteşte adresa de la casă ori numărul de la pantofi. Nu-mi recunosc patul în care dorm sau strada spre care o caut seara. Nici ceaşca de cafea nu ştiu de unde o am sau dacă e bună sau nu cafeaua. Nu că aş bea-o mai puţin singură decât de obicei. Mi-am pierdut parcă nu numai hainele, ci şi reperele. Mă îndrept parcă pe o autostradă goală de indicatoare, făcând viraje abrupte, dictate de stările mele schimbătoare. Acum pot fi puştoaica îndrăgostită, care-şi simte inima crescând de atâta bucuria, ca imediat să fiu obosita trecută prin prea puţine, ca să mai spere la vreun profit scos din viaţa asta combinată atât de prost. Nici eu nu mă înţeleg uneori. De cele mai multe ori.

Deci, Hong Kong sau New York?

Vreau la mine acasă. Dacă mai ştiu pe unde-o fi. A început să-mi fie dor de mama. Nu ştiţi cât de mult mai e până la sărbători.

Mi-e frică să îmbătrânesc

Iar asta n-are nici o legătură cu pielea care se duce la vale, nici cu pungile care apar sub ochi, fiindcă ştiu femei mai în vârstă care arată mai senzaţional decât mine (nu că aş fi eu vreun pic din aşa ceva) şi ştiu pe altele, mai tinere, care au feţe mult mai obosite decât ale mele. Toate feţele mele la un loc.

Deşi să îmbătrâneşti e frumos, e un noroc de care nu toată lumea se bucură de când există dureri lombare, Alzheimer şi reumatism, însă unii ar aprecia să mai simtă ceva la 80 de ani, fie ea şi vreo durere. Alţii, mai nefericiţi, chiar şi mai devreme. Nu condamn bătrâneţile, fiindcă mi le doresc. Evident, fără copii nerecunoscători, foşti soţi şi prietene pasionate de tricotat. Dar asta nu înseamnă că nu mi-e frică de bătrâneţi ca atunci când ieşi din casă fără să te fi uitat cum e vremea. Dacă plouă şi tu nu ţi-ai luat umbrelă. Dacă sunt 30 de grade şi tu porţi cojoc. Sau dacă bate vântul şi tu ţi-ai dat cu lipgloss-ul ăla lipicios pe buze (părul se lipeşte îngrozitor de ăla; să potrivesc lipgloss-ul la intensitatea vântului de afară e o chestie pe care am învăţat-o de când sunt aici. Vânatul e aşa puternic, că uneori ai senzaţia că bate şi în casă.)

Mi-e frică, fiindcă se va fi dus nebunia, curajul de a sfida imposibilul, senzaţia de “am timp”… în combinaţie cu absenţa frustrărilor… bazate tocmai pe asta. Când vezi că ăla e milionar la 30 de ani, parcă aproape te bucuri pentru el, fiindcă tu mai ai încă 5 până la 30 şi, deşi e o stupiditate groaznică şi o scuză penibilă, te oarecum sincer consolează. Dar dacă bătrâneţile îţi omoară potenţialul de a fabrica scuze pentru tine?! Dacă, de la atâta scleroză, ajungi să uiţi şi să visezi. Dacă, de fapt, nu te omoară bolile, ci regretele …

Vedeţi, v-am zis că uni iar aprecia şi-un Alzheimer la 90 de ani!

———————————————-

Să nu ne trăim viaţa fabricând regrete şi să nu irosim materialul genetic al părinţilor noştri. Le datorăm asta lor şi mai ales nouă.

Obiectul care mi-a schimbat viaţa

Nu e vreun rimmel şi nici vreun ruj de marcă (deşi cred că cel corai de la Givenchy a fost un Moment), nici vreo carte din care să fi învăţat ceva. Nu e vreo schemă isteaţă ori ieşită din comun, cum v-aţi fi aşteptat de la mine, nici măcar ceva original. Ci e smartphone-ul meu, ăla care a apărut în viaţa mea la o superofertă de nerefuzat (altfel, aş fi fost prea puţin snoabă, dacă pot să zic aşa, să dau banii pe care-i face, tocmai pentru că nu ştiam ce-i poate pielea!) şi într-un moment când eram la capătul puterilor, picioarelor şi nervilor din dotare.

Se face că mergeam la facultate, între ore, mai fugeam şi la redacţie, iar acasă mă aştepta încă un part time job. Aveam un notebook cu conexiune la internet (pe care l-am botezat Lapi), dar care era prea greu printre halate, greu, chiar şi la cele doar 2 kg ale sale. Mailurile de la clienţi nu aşteptau după mine, nici după pacient să scuipe, Lapi îşi dădea silinţa, dar eu simţeam că-mi dau duhul dacă o mai ţin aşa. Atunci, mama a venit (din nou) cu o propunere: un iPhone. De fapt, la momentul ăla era deja o soluţie. Care realmente mi-a rezolvat drumuri, mi-a câştigat timp, mi-a eliberat tensiuni . Dintr-o dată, puteam să mă concentrez la ce se zice pe la şcoală! Cine crede că numai masaj în tălpi nu face să afle că, pentru mine, făcea cam echivalentul la asta. Acum, nu îl mai folosesc la maxima lui capacitate. Dar mi-e drag, ca acel singur prieten care ţi-a sărit în ajutor când ai avut mai mare nevoie. Şi îl port şi aici mereu după mine, deşi are o carcasă de un kitsch pe care doar eu l-aş tolera (să zicem numai atât: e cu fluturaşi), deşi aproape nimeni nu mă mai sună.

Micuţul Lapi. E un notebook de 10.1″, cam cât un caiet de clasa-ntâi. L-am primit demult, de un Crăciun frumos, ca un răsfăţ, nu ca o necesitate. Şi m-am bucurat de el ca şi când viaţa mea ar fi depins de asta. Doar că atunci când predecesorul său m-a lăsat, Lapi a primit tastatură mare şi-un monitor hiperbolic, de m-a servit până în frumoasa zi de astăzi. Numele îi vine dintr-o seară, când o prietenă a rămas la mine şi, după psihoterapii experimentale, am zis să ne uităm şi noi la o non-comedie-romantică. Şi Lapi a venit cu noi în pat. Aşa, singurel şi dezbrăcat de exagerările diagonalelor LCD, fără fire ori alte încorsetări. Marina a adormit urgent, ca eu să pot plâng în linişte şi mizerie la Frumoasa Veneţiană. Deşi îl vedeam a nu-ştiu-câta oară. (Da, mai nou, plâng ca descreierata la filme, şi nu o luaţi ca insultă. O fi vârsta? Ultimul a fost ăla cu gemenele cu părinţi divorţaţi, care se întâlnesc întâmplător într-o tabără şi schimbă rolurile. M-am dilit.)

———–

Acest articol a fost scris ca parte din campania pentru Smart BCR, o ofertă de refinanţare, care se obţine simplu şi gratuit. Ca un apropo faţă de obiectele SMART din viaţa noastră: vedeţi oferta. S-ar putea să facă muuuulte pentru dumneavoastră, deşi aparent nici n-aţi avea nevoie. La fel ca mine, când l-am avut pe Lapi la-nceput. Sau când nu l-am vrut pe iPhone şi nici nu îmi imaginam ce pot micuţii ăştia doi.

Şi fiindcă BCR începe nu numai să vorbească, ci să şi asculte, haideţi să ne spunem ofurile şi să o facem organizat :

În numele BCR, vă mulţumesc.

foto

Decăderea femeii în numele aspiratorului

Întotdeauna am crezut că cea mai tristă condiţie în care poţi ajunge ca femeie e aia în care te bucuri de-un fier de călcat la Crăciun. Sau aia în care îţi doreşti unul. Niciodată nu am găsit cadourile de uz casnic precum oale, tigăi, etc o expresie a bunului gust. De nici o parte, ca să ne înţelegem. Nici de cea a neinspiratului care le face şi, cu atât mai puţin, de cea a nefericitei care se bucură. În concepţia mea de cadouri cu stil, pe lista de aur stătea colierul cu diamante, un weekend la Praga (n-am fost niciodată) ori clasica, dar nu ieftina, … cutie cu bomboane!!! Toate de bun gust, mai ales ultima. Nu sunt fanul florilor oferite cadou, fiindcă mi se pare hilar să duci cuiva o mortăciune. Buruienile sunt frumoase în ghiveci, doar că nici genul ăsta de cadou nu se potriveşte cu oricine. La mine, de exemplu, în maxim o săptămână se transformă precis în sus-numita stare de descompunere.

Pe scurt,

Continuare

Lucruri care îl schimbă pe om: banii şi emigrarea

Mai e nevoie să discutăm subiectul bani? Probabil că nevoie nu e decât atunci când ai prea mulţi, însă plăcere să visăm şi vorbim despre momentul ăla ne face oricând. Deci. Banii îţi dau puterea aia interioară care te face să-ţi placă ce vezi în oglindă. Banii sunt în viaţa de adult cum erau notele în copilărie: de la alţii şi parcă nu întotdeauna foarte tare muncite. Cum a fost primul meu 7 la ştiinţa mediului înconjurător dintr-a doua, când eu încă nu ştiam că pentru a “şti” la şcoală, trebuie “să înveţi” acasă. Dar despre asta am mai zis. Cum a fost apoi tot liceul, când încă habar n-am cum s-a-ntâmplat să trec clasa la mathe. Aşa şi banii ăia mulţi, ăia despre care se spune că schimbă oameni şi generează discuţii sau vise precum acesta. Că banii ăia pe care-i munceşti i-ai cheltuit demult, credeţi-mă pe mine. Care sunt un om ce nici măcar nu şi-a muncit banii până acum, deşi unii ar spune că uneori exagerez cu internetul. Însă m-am trezit într-o familie de oameni harnici, prea ocupaţi cu munca pentru a avea timp să mai şi câştige bani.

Şi emigrarea.

Când te învârţi într-un cerc de oameni necunoscuţi (sau raţe, după caz :p), începi o cu totul altă relaţie cu tine.

Continuare

Învăţ o altă mentalitate

Ştiţi, în facultatea asta de medicină dentară pe care tocmai am terminat-o, ni s-au băgat în cap nişte chestii, apoi atâta ni s-au repetat, până am ajuns să le credem. Atât de grozavi se dădeau dascălii noştri, atât de mici ne făceau să ne simţim, încât, odată absolvenţi, ajungeam să credem că suntem cel puţin la fel de buni ca ei. Dacă nu chiar mai buni, având în vedere că noi ştim deschide un calculator.

Ei bine, aici învăţ o nouă mentalitate.

Continuare

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 151 queries in 0.283 s