Luna: October 2011 (Pagina 2 din 4)

Declaraţia de Independenţă împotriva tentaţiilor

S-o facem oficial! De ce să aşteptăm Anul Nou pentru rezoluţii sănătoase? De ce, de ce, de ce! Pentru hotărârile înţelepte şi deciziile reale nu există programare şi planificare, corect? Nu există „de luni”, „de la întâi”, de câr, de mâr. Scuze… Amânări…

Aşadar şi prin urmare, astăzi e ziua norocoasă, în care semnăm poate cel mai sănătos act al vieţii noastre de până acum (să mă ierte cei căsătoriţi, care mănâncă ciorbă caldă în fiecare zi): Declaraţia de Independenţă împotriva tentaţiilor!

E noul concept, parte din campania Hunger Management de la Tnuva. Treaba e bine gândită, fiindcă, dacă de kilogramele în plus poţi scăpa relativ uşor, mai greu e cu tentaţiile. Ăstea parcă se lipesc cu superglue.

Ciocolata e păcatul meu principal (dar asta ştiaţi deja) şi imediat după e usturoiul. La orice oră, zi din săptămână şi combinaţie. Noroc că în cabinet se lucrează cu mască! (glumesc, vă daţi seama. Dar şi faptul că m-am gândit la asta…) Doar că lista tentaţiilor e ceva mai generoasă, iar imaginaţia mea încă bogată

p.s. Şi după ce semnaţi Declaraţia de Independenţă împotriva tentaţiilor, putem vorbi la nesfârşit despre ele. De acum, „spatele” ne e asigurat de acte, iar gândurile nu îngraşă, vorba unei bune prietene blonde. Ziceţi şi dumneavoastră cui/la ce rezistaţi cu greu, că eu am spart gheaţa. 😉

O vizită nici pe-o măsea

Nu ştiu dacă au fost 24 de ore. M-am întors acasă mai repede decât ar fi visat mama şi mai scump decât prevedea bugetul. Fără urgenţe, doar pe nimereli fericite.

Am adus cu mine poze, poveşti şi un aer britanic luat cu împrumut, atâta cât să pară că ştiu cum se respiră. Cele câteva ore pe care le-am dormit în patul meu, visam şi parcă-mi dădeam seama că sunt acolo. Cuibărită cu spatele de tapiţeria canapelei şi învelită ca sarmaua în plapuma mea pufoasă. Pe care vreau s-o videz cu aspiratorul şi s-o duc cu mine. Fiindcă n-au văzut englezii asemenea plapumă ca asta a mea, care-a venit cu mine din Sibiu şi până-n Cluj, din Cluj până-n Bucureşti şi din Bucureşti până la orice capăt de lume. Ştiu, sunt absurdă. N-aş fi putut şi eu avea o cană preferată? Ar fi fost precis mai puţin voluminoasă.

Astăzi mi-am cumpărat o pereche nouă de bocanci. Nu vă speriaţi, sunt mov! Mama a zis că nu mă mai poate vedea cu adidaşii ĂIA, vară-mea la telefon mi-a zis, când a auzit că mi-am cumpărat papuci: “şi acum n-o să-i mai porţi pe adidaşii ĂIA maro, aşa-i?” Of, adidaşii ĂIA -vedetă, exact, n-o să-i mai port. Deşi ei au văzut aproape câtă Europă am văzut şi eu anul ăsta.

Dimineaţă la 6 iau avionul înapoi. Cu alte încălţări, pe care intenţionez să le port măcar tot atâta Europă. Şi-apoi m-am gândit, câtă nedreptate! Cât de uşor pot veni lucrurile cu noi, iar oamenii rămân acasă.

Să trăieşti fără să-ţi fie frică

Ascult strawberry wine. Ascult melodiile pe care le-am adunat de-a lungul vremii. Am fişiere pe care nu scrie numele artiştilor, nici măcar genul muzical, ci numele celui care mi le-a dat. Cum scriau bunicile reţete în caietul de bucătărie: “Prăjitură Ileana”, mai ştiţi? Prăjitura Ileana a fost redenumită între timp, reţeta învăţată pe de rost de ochiul fin al bunicii, iar papilele noastre niciodată sătule de ea. Alături de bunul nostru simţ, desigur.

Pe fişierul cu Pasărea Colibri şi toată muzica folk pe care o deţin scrie Horia. Pe altul, cu muzică franţuzească pe care o înţeleg strict cu urechea, scrie Anda. Pe ambele categorii scrie şi Cluj, dar fără taste. Apoi, se nimeresc melodii pe care nici nu bănuiam să le am vreodată, care-ţi amintesc de chestii pe care le-ai păţit, precum o prietenă care-ţi povesteşte despre tine. De parcă nici nu ai fi fost acolo. Aşa-i place lui să-mi povestească cum ne-am cunoscut. Şi mie-mi place să ascult, ca pe fiecare poveste de dragoste fericită. Şi ce mă bucur când îmi dau seama că-i a mea!

My biggest fear was September. When he had to go. Zice Shania în melodie. Şi-mi aminteşte de spaima drumului dinspre aeroport. Drumul pe care-l făceam cu atâta bucurie când plecam eu sau îl aşteptam pe el. Şi, culmea, acelaşi drum, dar cu totul altul, când îl făceam împreună, dar mă întorceam doar eu. Că el îşi lua zborul. O vreme, de zboruri singure  îmi era cel mai frică. Şi cred că vor rămâne fobia ce mă va urmări o viaţă. Ştiţi, cum unora le e frică de păianjeni. Sau altora de înălţimi. Mie mi-e groază de singurătăţi la înălţime.

Astăzi, au plecat fricile de aeroporturi şi drumuri de întors, dar au lăsat altele în locul lor. Iar înălţimile, deşi temute, au fost constante în viaţa mea de până acum. Mi-e frică de suferinţe în adâncuri. Dacă vă puteţi imagina aşa ceva.

Se întâmplă şi pe la case mai mari

Nu critic, doar observ. Ceea ce trâmbiţam de acasă, de sub căldura plapumei pufoase din camera mea, se arată valabil peste mări şi ţări. La propriu, de data asta. Nicăieri nu circulă câinii cu covrigi în coadă. “Dacă tu crezi că aici toate se întâmplă după reguli şi după cum ar trebui să se întâmple, te înşeli de numa’!” mi-a zis cineva de curând. “Peste tot lumea fentează sistemul unde se poate. Nici măcar chitanţă nu primeşti tot timpul, ai să vezi.”

Aşa şi e. Chiar şi la marile lanţuri de alimentare, te întreabă la casă dacă vrei bon sau ba.

Ieri, eram într-unul din sus-numitele. Întâmplător, un Tesco, unde o doamnă îi arată unui angajat de acolo o gafă strategică de produs etichetat bine cu “price drop” (scădere de preţ), care era colosală: de la £2,05 la £2,18 . Am început să râdem amândouă, iar ea îi mai şi zice ăluia să nu creadă că i-a arătat cu rea intenţie. Britanicii ăştia! În loc să facă scandal (bine, zic şi eu), tot ea se scuză că magazinul încerca să-şi păcălească de fapt clienţii. Adică pe noi, că nu ne-am golit nici una coşurile, ci tot spre casă ne-am dus. Deci, da. Şi pe la case mai mari.

La nici două minute de la incidentul de mai sus, primesc sms pe numărul de UK: “Nu aţi mai fost despăgubit pentru accidentul în care aţi fost implicat. Pentru mai multe detalii privind suma care vă este datorată, trimiteţi detalii, dacă nu trimiteţi stop.” Oricum, trimiteţi înapoi un sms, idiot şi fraier ce sunteţi. Gizăz craist, nu-mi venea să cred! Deja mă simţeam ca acasă. Doar că una mai mare.

Apoi, m-am aşezat liniştită la coadă, care se formează şi la ei, deşi era oră de vârf, aglomeraţie mare şi probabil nu pentru prima dată în combinaţia respectivă. A, şi mai erau şi vreo 3 case fără casier. Iar asta n-am observat din răutate, ci din plictiseală, stând …la coadă.

Viaţa e mai frumoasă decât ştiam

…eu în cele câteva cafele pe care le beam zilnic de la o vreme cu prietenele mele. Viaţa e mult mai frumoasă chiar şi decât alergatul bezmetic pe tocuri de la o întâlnire la alta, chiar şi mai decât podurile peste Dâmboviţa în lumina apusului. Viaţa e mult mai frumoasă decât o lumânare parfumată sau patul de acasă. Mai frumoasă decât verdele crud al ierbii din curte şi Valea Oltului, care acum trebuie să fie o galerie de culori impresionante. Mi-e dor de Valea Oltului câteodată. Şi de florile mele de plastic din cea mai frumoasă maşină din lume. Mi-a trecut la un moment dat prin cap să spun cuiva „vin eu după tine”. Ca atunci când ţi-a fugit câinele, iar tu rămâi cu reflexul de a vrea să-i duci apă.

Viaţa e mai frumoasă decât un weekend întreg la Sibiu. În ultima vreme, era luxul meu maxim permis de un program semicorporatist şi semistudenţesc. Mult mai frumoasă decât perechile mele cu pantofi şi stiva de genţi. Aici am venit doar cu două, una roz şi alta nepotrivită. Mi-am luat tocurile pe drum, fiindcă în valiză doar adidaşii mai încăpeau. Le-am spintecat pielea. În faţă, vizibil, nu ştiu cum am reuşit. Imediat după ce-am ajuns aici, mi-am luat o altă pereche de tocuri cu nici 15lire, să-mi liniştesc aspiraţiile către înălţimi şi să-mi asigur măcar fizic ascensiunea. Nu le-am purtat niciodată.

Viaţa e mai frumoasă decât o plimbare cu barca în Herăstrău, mai frumoasă decât un Revelion la margine de oraş. Mai decât o plimbare pe străzile Clujului sau un weekend petrecut în doi. Ştiţi, adesea m-am întrebat ce ar putea fi mai frumos decât o dimineaţă împreună.

Fiecare dimineaţă împreună.

Puţini, dar români

Of. În continuarea celor spuse mai devreme, trebuie să vă povestesc întâmplarea cu baba care m-a însoţit pe drumul de la aeroport până în Liverpool.

Să vedeţi, ca să ajung la destinaţie, de obicei iau Wizz-ul până pe Luton şi de acolo un autocar mai departe. Aeroportul ăsta e la nord de Londra, foarte aproape şi destul de low cost, deşi incomparabil cu aerogara Băneasa. Deci, vezi diverşi cu diverse feţe şi apucături, deja nici nu mă mai minunez.

În avion n-am observat-o, dar având în vedere că m-am îmbarcat printre primii (recomand opţiunea extra leg room, te îmbarcă printre primii şi nici nu-i sufli vecinului din faţă în ceafă) şi am dormit tot drumul, nici nu mă mir.

Continuare

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 67 queries in 0.183 s