Şi după ce-am scris postul ăsta cu profunde remuşcări şi programări de spovedanii la un popă imaginar, judecăţile mele necreştineşti se dovedesc, dacă nu fondate, cel puţin adevărate. Deja am întâlnit nişte români. Care cântă prin centru. Vă povestesc mâine.
Potenţialul rasist zace
De mică, am călătorit. În diverse condiţii, continente şi companii. Mi-aduc aminte când am aterizat pe JFK în New York şi mă holbam realmente
De când am plecat de acasă şi până am ajuns la noul “acasă”, am fost ca un suflet în purgatoriu, zbătându-mă între două lumi. Deşi am mai făcut de câteva ori acelaşi traseu (cu avion, autocar, aşteptat alt autocar, întârziat autocar, următorul atuocar), parcă mai lung decât ăsta n-a fost niciunul. N-am putut scoate un cuvânt să vorbesc cu nimeni. Iar în avion şedea un cuplu de bătrânei foarte simpatici, evident dornici de poveşti: când eu am luat revista, au început şi ei să răsfoiască, dacă eu mi-am mutat ceasul, aşa şi ei.. etc. Însă cuvintele aparţin lumilor, sunt coduri pe care trebuie să le cunoşti ca să le foloseşti. Simţirile, în schimb, sunt limbaje universale. Codurile lor sunt în codul nostru genetic parcă. Şi sunt atât “de interne”, încât nu suntem obligaţi a le împărtăşi nici măcar monosilabic. Eu simt cel mai bine grafic şi mă transmit în cuvinte. Iar acum, când ştiu că totul va fi bine, pot apăsa butonul “publish” cu cel mai mare drag. De România noastră, de UK-ul lor, de părinţii, prietenii mei şi …de el.
De ce am plecat din România
Aşa cum promiteam, am fost să dovedim Crediteria, să ne facem de cap culinariceşte şi bancariceşte vorbind. Ce s-a întâmplat propriu-zis, când aduni două blonde şi o echipă de filmare, vedeţi în cele ce urmează.
Sperăm că nu ne-am făcut prea tare de râs. Ne-a dat de gol pasiunea pentru … tort. 😉
p.s. Şi mulţumesc BabyRacy pentru răbdarea de a mă fi suportat şi în faţa camerei de filmat şi pentru zâmbetul nedisimulat pe care l-a afişat pe toată perioada tragerii. De duble, evident.
Datorită unor evenimente care s-au înghesuit pe metru pătrat al timpului unui blogger conştiincios (şi al unui proaspăt absolvent cu bagaje de făcut, bunici de vizitat, etc), n-am putut participa la deschiderea oficială a cinematografului din Băneasa. Şi nu zic întâmplător „datorită”, ci fiindcă astfel am avut parte de un tur al bloggerului preaocupat, un tur privat, personalizat şi restrâns. Iar eu sunt din tabăra celor care votează întotdeauna pentru grupuri restrânse, că astfel te implici mai mult. În mase te pierzi, la fel ca toţi ceilalţi.
O mână de bloggeri într-o imensitate de Grand Cinema Digiplex la Băneasa. Am văzut una din sălile VIP: canapele de piele, locuri puţine (vreo 30) şi chelnăr personal, care îţi aduce ce mai doreşte şi ce mai pofteşte spectatorul, adică tu, fix la botu’ calului. Păcat că nu poate merge şi la toaletă pentru tine. În sala asta, rula deja ceva film,aşa că doar am aruncat discret un ochi. Înauntru era un tip. Singur. Se uita la film şi ronţăia la floricele. Într-o primă fază mi s-a părut deprimant, apoi a început să-mi placă ideea. Eu am fost singură la un concert, unde o grasă şi o urâtă se uita (nu erau două, ci aceeaşi) sfidător la mine, că ea era cu urâtul ei, iar eu eram mult mai drăguţă. Cred că aroganţele astea în deplină singurătate au final fericit cu condiţia de a se consuma în lux. Pe probatelea. Aţi fost vreodată singuri la film?
Sălile ULTRA. Monumentale, să zic aşa. 500 de locuri ca 500 de locuri, dar un ecran de 26,1 m lungime! Şi, când după film, mă întâlnesc cu două prietene bune şi le spun magicul număr, 26,1, bruneta mă întreabă: „Şi asta e mult?” Corect. Poate nu aţi ştiut, dar femeile nu deţin un sistem funcţional al aprecierilor şi aproximărilor. Adică, există unul, însă prea rar corespunde cu realitatea. „Un ecran clasic cam câţi metri are, ca să facem o comparaţie cu dihania.” Corect, din nou. Femeile funcţionează apreciativ cel mai bine în sisteme comparative: Gigel ăsta mă plimbă cu metroul, Gigel de dinainte avea limuzină. Cam aşa şi cu ecranele astea. Nu că ar conta foarte mult: dacă băiatul te ştie face să râzi, o poate face la fel de bine în staţie la Unirii sau într-un Mercedes E Klasse. La fel şi cu cinematograful: dacă-i o comedie bună, te umflă hohotele chiar şi atunci când te doare gâtul de la spătare incomode. Ideal e să le ai pe toate, evident. Şi comedii reuşite, şi scaune ergonomice. Şi băieţi buni, dar şi frumoşi, deştepţi şi cu bani. Ei, nu taţii, unchii ori strămoşii lor. La deşteptăciune şi frumuseţe mă refer, cu toate că nici la astea n-ai vreo garanţie în ceea ce priveşte moştenirea. Cea genetică, evident.
Noi ne-am uitat la Johnny English Reborn. Iar băiatul ăsta, Mr Bean, m-a făcut să râd, deşi n-a fost niciodată genul meu. Dovadă că detaliile precum cinematograf, spătar, staţie de metrou sau limuzină au oareşce influenţă asupra percepţiei feminine. Ceea ce nu credeam despre mine, sincer vă spun.
Funny facts:
În concluzie, nu vă recomand filmul (deşi miserupismul eroului e atât de bine realizat, încât am râs ţinându-ne de burtă. Zici că e un ardelean trimis la război, dar el e ardelean înainte de toate. La final de aventură, English nu avea nici măcar o cută la costum. Deşi îi şifonase pe mulţi în luptele sale…), dar vă recomand Grand Cinema Digiplex. Însă nu înţelegeţi că promovez limuzina şi nu metroul. Sufletul contează. Restul se poate cumpăra.
Mi-e mai dor de blogul meu decat voi putea intelege vreodata. Sunt bine aterizata in tinuturile Majestatii Sale, doar inca putin cu capul in nori. Sper sa si raman acolo.
Gasesc maine un fir de internet, ca sa nu intru in vibratii. Auziti, ce poti face cu un calculator, cand nu are acces la net? Dar cu doua?! :p
Când am plecat la Cluj la facultate şi veneam acasă o dată la două săptămâni, mi-am dat seama că e mult mai eficient să-mi dublez lucrurile din folosinţă, decât să mă trambalez regulat cu ele. Astfel, aveam o perie de păr la Cluj şi una în Sibiu, câte un şampon la fiecare domiciliu, lapte demachiant, chiloţi, şosete şi pijama. În felul ăsta, camera mea arăta de parcă n-aş fi plecat niciodată. Dulapurile nu le-am golit, nici măcar nu-i lăsam pe ai mei să ocupe vreun sertar. Îmi plăcea să ştiu că încă mi se face focu-n sobă şi se vorbeşte-n şoaptă sâmbăta de dimineaţă.
Când am plecat la Bucureşti şi drumurile de întoarcere s-au rărit, am fost eu cea care-a insistat să ia mama toate umeraşele rămase libere şi-am cedat perna preferată de bunăvoie. Când am plecat la Bucureşti, nu am dublat consumabilele (deja ar fi fost în pericol de expirare), ci sentimentul de “acasă”. Mă simţeam la fel de bine în ambele locuri, deşi în Sibiu baia a strălucit întotdeauna mai tare decât în Bucureşti. Şi cearşafurile miroseau mai bine, iar prosoapele nu erau niciodată gri, deşi poate nici măcar nu erau aşa tinere ca cele din capitală.
Acum, când plec în Anglia, am pierdut şirul consumabilelor şi dublelor acceptate în viaţa mea. Mi-e greu să văd cum le voi înghesui şi împăca pe toate: bucuriile demult dorite şi dorurile dintotdeauna condamnate. Aştept cronica timpului, scrisă, asumată şi semnată cu mândrie. Câte bluze am stricat până să accept că nu se bagă împreună cu prosoapele la spălat, nu vreţi să ştiţi. Însă, de la o vreme, parcă şi griul a devenit mai alb. De când spăl selectiv, înghesui prioritar şi împac calitativ.
Şi nu, nu e un post trist. Cât încă tastez de la biroul meu albastru de pe colţ, am voie să par oricât de tristă: încă sunt aici. Mă poate lua orice dor, că-i suficient să deschid ochii şi-mi trece imediat. În nici 24 de ore, nu-mi voi mai permite luxul, fiindcă deja departe o să fiu. Atunci voi povesti bucuria unei fetiţe care-a crescut să-i fie buni pantofii în care se juca de-a prinţul şi prinţesa.
