În prima noapte când am ajuns aici, am visat în germană. Unii visează imagini, alţii mirosuri, eu visez cuvinte. Germana, aşa-i, ce paradox! Această primă dragoste a mea, singura care mi-a deschis cărţi în copilărie fără a le închide imediat. Că fan Creangă şi Sadoveanu n-am fost niciodată, ăsta nu e un secret.
În următoarea noapte, mi-am visat toţi foştii prieteni. Pe rând, nu vă imaginaţi grupuri. I-am visat creştineşte şi departe, dar, în timp ce-i visam, parcă mă gândeam cu gândul ăla de fundal, ca vocea de la teatru care te roagă să-ţi închizi mobilul şi să-ţi „taci” gura, mă gândeam, oare cum pot avea loc în acelaşi pat şi băiatul visurilor mele şi alţi băieţi în alte visuri. Dar după ce m-a părăsit vina trezită într-un conştient pierdut, m-a trezit şi el, întorcându-se „la-dreap-ta!”, ca-n armată. Şi cum patul încă-mi era mic prin primele nopţi (eu fiind obişnuită să dorm doar cu ai mei în pat, iar pe vremea aia aveam cu totul alte dimensiuni) şi romantismul încă nesacrificat pe altarul confortului, m-am nimerit în braţele lui, cu ochi mari şi vise spulberate.
Deşi realitatea era mult mai caldă şi aproape, eu eram o trădătoare în faţa băiatului care mă ţinea în braţe fără să ştie. Ce diferenţă de subconştiente! Eram o scorpie în tăcere şi m-aş fi pedepsit aspru pentru asta. Mă credeţi, nici n-am mai putut s-adorm.
Şi-am început să număr.
Bătăi de inimi în cel mai frumos duet.
Când e linişte şi tu îţi aminteşti:
că nu cu inima visezi.
Astăzi, trimiteţi-mi, vă rog, un înger bun să imi primească în grijă duetul. Cum ştie păstra un aşa frumos sincron al bătăilor aripilor sale, s-ar îngriji şi de cele ale inimilor noastre. Cred că asta e forma oamenilor de-a „zbura” fără să moară.
