Puţini, dar români

Of. În continuarea celor spuse mai devreme, trebuie să vă povestesc întâmplarea cu baba care m-a însoţit pe drumul de la aeroport până în Liverpool.

Să vedeţi, ca să ajung la destinaţie, de obicei iau Wizz-ul până pe Luton şi de acolo un autocar mai departe. Aeroportul ăsta e la nord de Londra, foarte aproape şi destul de low cost, deşi incomparabil cu aerogara Băneasa. Deci, vezi diverşi cu diverse feţe şi apucături, deja nici nu mă mai minunez.

În avion n-am observat-o, dar având în vedere că m-am îmbarcat printre primii (recomand opţiunea extra leg room, te îmbarcă printre primii şi nici nu-i sufli vecinului din faţă în ceafă) şi am dormit tot drumul, nici nu mă mir. De fapt, nici nu are importanţă dacă tot din Bucureşti venea. Deci, în aeroport, în staţia pentru bus. Văd o babă aproape lungită pe jos, cu batic clasic în cap şi o traistă-traistă. Dintr-un material la care nu-i ştiu zice acum pe nume. Un fel de traistă din plastic, colorată cu dungi, cu „p” e ceva… Instantaneu mi-a trecut prin cap că ce faţă are asta, de zici c-o adunat-o careva de pe străzile din România. Şi imediat după acest instantaneu, m-am căit sincer şi am uitat destul de în următorul imediat. Nimerim în acelaşi autobuz. Baba urcă înaintea mea şi prinde ultima pereche liberă de scaune, deci eu trebuia să-mi caut vecin. Un tânăr foarte drăguţ şi amabil, departe de reţeteta anglo-spălăcită. Baba la un scaun în spate, tot întreba la fiecare staţie de un Liverpool foarte ruseşte scos din gura ei. M-am mai uitat o dată la traista ei cu dungi. Avea nasul borcănat şi pulover tricotat, bej, genul „sveter”. Pe cap, tot batic. Pe faţă, disperare.

I-am răspuns eu că mai e până în Liverpool şi că o anunţ eu când e vremea să coboare, gândindu-mă că e vreo bunică venită în vizită la copii. Ideea asta m-a înduioşat într-un fel cum nu vă închipuiţi decât dacă v-o imaginaţi pe propria bunică hoinărind singură şi nevorbitoare de engleză într-un sistem britanic, în care nici la autobuze n-ai voie să te-ncurci, că e ca ieşirea pe autostradă: odată ratată, e papa.

Am mai întrebat-o o dată dacă ştie la care staţie în Liverpool trebuie să coboare, că sunt mai multe. Şi dacă a mai fost vreodată. Mi-a zis că a mai fost, dar direct din Londra şi că vrea să coboare la staţia principală. După toată această conversaţie, bunica bezmetică mă întreabă dacă sunt româncă, într-o căutare evidentă de solidaritate din asta naţională, cu mine. Nu fac pacturi cu necunoscuţii, nici măcar dacă vorbim aceeaşi limbă. Aşa m-a învăţat mama, de mică. Nu mi-a plăcut întrebarea, tonul, nasul ei borcănat, ceva, nu ştiu ce. Apoi mi-au căzut ochii pe mâinile ei. Degetele-i semănau cu nasul, erau la fel de borcănate şi cu negru sub unghii. Astea nu-s mâini de bunică! Am gândit din nou cu păcat. Adevărul e că ceva dreptate aveam: româncele îşi taie unghiile,părul şi fac baie chiar şi pentru un drum la capitala României, apăi pentru unul la capitala altora! Stomacul îmi spunea nişte chestii, iar emisfera stângă o certa pe cea dreaptă pentru strâmba judecată. Coborâm din autocar, ne îndreptăm spre ieşire, iar bunica îmi cere s-o las să dea un telefon. Parcă în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului neam românesc. I-am urat şedere plăcută şi-am trecut pe lângă ea ca rapidul prin Cocârlaţii din Deal.

Îi povestesc lui cele întâmplate, într-o căutare evidentă de absolvire de orice vină cu gândul, vorba sau cu fapta. A doua zi, plimbându-ne prin centru, absolvirea mi-a venit împreună cu întrebarea: Nu e aia baba ta? La un colţ între două pietonale pline ochi cu oameni şi magazine, cine credeţi că zdrăngănea din acordeon, ţinând la picioare o geantă de rapiţă, deschisă şi cu dungi? Noroc că nu m-a văzut. Deja am fi fost vechi cunoştinţe. Şi noroc că ştie zdrăngăni din acordeon. Alţii merg să fure.

Rapiţă, Rafie domne, aşa era! V-am zis eu că-i cu p?! 😛