Luna: October 2010 (Pagina 3 din 3)

Apreciez non-educaţia

Mi-ar plăcea să îi explic odată felul care e-ntre noi. Cuvintele sunt ale mele, simţirile-ale lui. Ce-i între noi eu înţeleg mai bine, dar el simte fără dicţionar. Eu funcţionez în grafice cuvinte, el printre rânduri, presărând fiori. Eu sunt o sclavă a gândurilor mele, dar ele sunt născute de prin cărţi. Iar el nu ştie şi doar este, în felul cel mai curat în care poate fi un om. Al altcuiva, dar fără să îi pese.

Când găsiţi un om care să vă simtă gândurile fără să le-audă, ţineţi-l aproape. Când găsiţi un om care să vă răspundă fără ca măcar să ştie că o face, nu-l lăsaţi să plece. Apreciaţi non-educaţia felului în care simte. Ca pe-un cadou primit fără prilej de sărbătoare.

Fiindcă atunci când nu te-aştepţi, bucuria e mai mare.

Jason Mraz – Lucky (Feat. Colbie Caillat)

Un mic test mare

Citiţi următoarele cuvinte şi spuneţi-mi care vă atrag atenţia:

iertare, iimină, iubire, cocor, linguriţă, faffurie, obligaţie.

Continuare

Ieri, la casa de copii

Ce zile nebune am în perioada asta, nu am cuvinte să vă povestesc. Pe scurt: roboţesc cu spor. Nu dezvolt, că am tendinţa de-a mă plânge şi nu e cazul să-mi purtaţi de milă.

Ideea e că ieri, pe toată ploaia şi pe toată oboseala mea (luni mereu am crezut că e şi luni şi marţi, pe sistemul 2 în 1, iar marţi am avut senzaţia că deja e miercuri demult..) am fost invitată la o casă de copii, de pe strada Floreasca. E vorba de S.O.S. Satele Copiilor (eu le vizitasem lor satul din Cisnădie, când eram mai mică), care au primit de la Samsung aparatură electrocasnică. Momentul a fost marcat cu jocuri organizate, prăjiturele şi Cristi Chivu (idolul meu din adolescenţă, după sau înainte de Chirilă, nici nu mai ştiu).

Chivu e pe sistemul modest, e mult mai slab decât la TV şi ceva mai înalt, parcă. Dar, la cât de “bine” vedeam eu la ora respectivă…tot ce se poate să mă înşel. Plus, pe lângă mine nu-i e greu nimănui să pară mai “înalt”.

Ce să zic, frumos gestul, frumoasă atmosfera, copiii erau încântaţi. Au făcut poze cu Cristi şi se vedea, domne, cum le sclipeau ochişorii când se uitau la el. Eu cred că pentru ei strict prezenţa fotbalistului acolo a făcut mai mulţi bani decât zece frigidere. Pentru cei care au grijă de ei, evident lucrurile stau altfel. Îmi amintesc şi eu când eram mică şi primeam hăinuţe, mă enervam din start, aveam senzaţia că-i cadoul pentru mama, nu pentru mine. Copiilor să le aduci jucării! Cei de la care primeam jucării sau caramele mă cucereau iremediabil, era un fel de complicitate tacită între noi. Aşa şi acum, cu copilaşii şi Chivu.

Dacă aţi fi văzut cât de frumoşi erau unii! Şi abandonaţi la casa de copii… M-a luat brusc cu dorul de mama şi tata şi parcă i-am iubit pe ai mei în ora aia cât am stat acolo, mai mult decât toată săptămâna la un loc. Aşa conştient, cu un fel de iubire foarte ţintită. Sentimentul că aparţii de cineva este unul de neînlocuit.

Nu am putut să mă apropii de ei, de parcă mi-era teamă să nu mă tai şi eu în necazurile lor. Mi s-au părut ca nişte mascote nimerite din greşeală pe acest pământ. Şi nu din greşeala lor…

Trebuie să-i vedeţi!

Am onoarea de a primi aceşti copii minunaţi la mine pe blog. Aveţi bucuria de a-i urmări. Până la capăt. Se prezintă singuri: Alexandru Pârgaru şi Sabina Maria Oreste. La Oreste în emisiune.

Prima zi de şcoală

De când mă ştiu, eu trăiesc din punct de vedere cronologic după calendarul universitar, nicidecum după Revelion. La mine „anul trecut” se întinde până în iulie 2010, tot ce vine până în octombrie rămânând undeva suspendat… între jocuri.

Iar vara asta, neoficial, chiar m-am jucat mai mult decât de obicei. Iar, oficial, m-am jucat de-a oamenii mari.

Îmi plac la nebunie discursurile ţinute de dascăli la fiecare început de an. Niciodată nu se întâmplă ca studenţii să rezoneze mai puternic cu cei din spatele catedrei ca acum. Iar asta se întâmplă datorită elanului pe care îl ai la început, când până şi tu crezi că nu te mai laşi pe sesiune, că mergi la fiecare curs sau că îţi faci temele în ziua-n care le primeşti. În generală, entuziasmul ăsta includea vreo două probleme la mathe în fiecare zi şi trei pagini citite dintr-o carte. Ţinea până dădeam de prima problemă la mathe şi nu dura cât să chiar găsesc o eventuală carte de citit.

Astăzi, bucuria de a-mi revedea colegii în cadrul scorojit al facultăţii a pierit ca-n fiecare an la auzirea textelor de genul „fiindcă sunteţi prea mulţi”, „trebuie să vă aduceţi” şi „nu e vina noastră” – asta în cap de listă. Dar când mă pregăteam să izbucnesc în critici şi plângeri informale, cu tristeţe-n glas şi în privire, zice o colegă: Astăzi e ultima mea primă zi de şcoală.

Rectificare: a noastră. Bine ne-am găsit în anul şase de facultate! Aproape nu îmi vine să cred.

Nu pierdeţi timpul cu supărări

Ştiţi, postul ăsta pentru luni dimineaţa ar fi trebuit să-l scriu duminică dimineaţa. După ce tocmai găsisem o inimioară pe fundul ceştii mele de cafea (am fotografiat-o, o urc pe blog după ce reuşesc să o descarc din telefon). Şi după ce luasem prima masă împreună cu finuţa mea. Atunci ar fi trebuit să-l scriu, căci aş fi avut mai multă bucurie de trimis către dumneavoastră.

Acum, în schimb, vă rog să primiţi un strop de înţelepciune. Mi-a spus mie mama la telefon în seara asta şi nu ştiu dacă vorbea pentru ea sau pentru mine, dar ştiu sigur că am înţeles. Mi-a spus că oamenii ajung la un moment dat mari şi se gândesc la toate câte-au pătimit de-a lungul vremii. Şi că mai ajung să-şi dea seama că foarte bine s-ar fi putut lipsi de anumite supărări, că de fapt nu ai nimic de dovedit, că numai bucuria te hrăneşte şi  restul te omoară. Şi n-are rost să îţi pierzi timpul.

Iar într-un gest maxim de lăsare a orgliului să piară, am ascultat-o şi-am pus mâna pe telefon. Într-un răspuns care se cerea de multă vreme. Şi mi-am făcut o bucurie. El nu ştiu dacă m-a-nţeles, dar n-ar fi primul care să nu prea înţeleagă. Însă e într-adevăr greu să faci faţă unui bărbat bun, după ce-ai avut parte numai de nenorociţi.

Ce vreau să vă spun, şi supărarea, la fel ca frumuseţea, e în ochiul privitorului. Numai bine.

Pagina 3 din 3

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 127 queries in 0.445 s