Noua mea colegă de apartament e din Coreea de Sud. Vă spuneam mai demult de ea. E studentă la limba română şi venită în Bucureşti cu o bursă. Are atâta bun simţ şi atâta modestie, încât nici îţi vine să crezi!
Noi vorbim într-o romgleză stricată şi în limba gimnastică, cea mai sigură cale de comunicare. Îmi pare însă rău că nu am mai mult timp să stau cu ea, căci mă învaţă de fiecare dată ceva.
- Mai întâi însă, am învăţat-o eu pe ea cum se foloseşte cheia. Dada, cheia! Fiindcă la ei există doar cartele de acces, până şi la sate. Iar dacă dv nu vă puteaţi imagina că există un “simţ” al cheii, aflaţi că fata mea a rămas de două ori pe dinafară. Apoi, am repetat descuiatul şi încuiatul.
- Apoi, ea e născută în acelaşi an cu mine. 1986. Faceţi o socoteală rapidă, vedeţi că eu am 24 de ani. Însă ea are 25, fiindcă la ei, copiii au deja un an când se nasc.
- Mi-a făcut într-o zi de mâncare. Nişte chestii superbune, inclusiv orez făcut la maşina de făcut orez din bucătăria noastră! Iar ce m-a mirat a fost că la ei nu există felul întâi , doi, trei. La ei se mănâncă toate deodată! O lingură de supă, o boabă de orez, puţin sos şi încă o lingură de supă. Că doar tot acolo ajung!
Imaginaţi-vă că am şi povestit cu ea de-ale vieţii. Îmi place că e isteaţă-foc şi nu trebuie să îi spun de 10 ori un lucru. Dacă vorbesc rar e suficient. Însă astăzi am întrebat-o dacă nu-i e dor. De ai ei şi de acasă. Mi-a răspuns că ştie “dor”, că ştie ce înseamnă. Apoi mi-a spus că săptămâna trecută inima ei a fost obosită. Şi m-a întrebat dacă ştiu ce înseamnă că “inima mea is tired”.
M-am uitat la ea, dar răspunsul pe care nu îl ştiam eu era altul: cum e aia o săptămână de inimă obosită? Dacă se poate aşa ceva, pe mine mă scuzaţi, mă duc la culcare. Am o inimă de odihnit.