Luna: October 2010 (Pagina 2 din 3)

O inimă obosită

Noua mea colegă de apartament e din Coreea de Sud. Vă spuneam mai demult de ea. E studentă la limba română şi venită în Bucureşti cu o bursă. Are atâta bun simţ şi atâta modestie, încât nici îţi vine să crezi!

Noi vorbim într-o romgleză stricată şi în limba gimnastică, cea mai sigură cale de comunicare. Îmi pare însă rău că nu am mai mult timp să stau cu ea, căci mă învaţă de fiecare dată ceva.

  • Mai întâi însă, am învăţat-o eu pe ea cum se foloseşte cheia. Dada, cheia! Fiindcă la ei există doar cartele de acces, până şi la sate. Iar dacă dv nu vă puteaţi imagina că există un “simţ” al cheii, aflaţi că fata mea a rămas de două ori pe dinafară. Apoi, am repetat descuiatul şi încuiatul.
  • Apoi, ea e născută în acelaşi an cu mine. 1986. Faceţi o socoteală rapidă, vedeţi că eu am 24 de ani. Însă ea are 25, fiindcă la ei, copiii au deja un an când se nasc.
  • Mi-a făcut într-o zi de mâncare. Nişte chestii superbune, inclusiv orez făcut la maşina de făcut orez din bucătăria noastră! Iar ce m-a mirat a fost că la ei nu există felul întâi , doi, trei. La ei se mănâncă toate deodată! O lingură de supă, o boabă de orez, puţin sos şi încă o lingură de supă. Că doar tot acolo ajung!

Imaginaţi-vă că am şi povestit cu ea de-ale vieţii. Îmi place că e isteaţă-foc şi nu trebuie să îi spun de 10 ori un lucru. Dacă vorbesc rar e suficient. Însă astăzi am întrebat-o dacă nu-i e dor. De ai ei şi de acasă. Mi-a răspuns că ştie “dor”, că ştie ce înseamnă. Apoi mi-a spus că săptămâna trecută inima ei a fost obosită. Şi m-a întrebat dacă ştiu ce înseamnă că “inima mea is tired”.

M-am uitat la ea, dar răspunsul pe care nu îl ştiam eu era altul: cum e aia o săptămână de inimă obosită? Dacă se poate aşa ceva, pe mine mă scuzaţi, mă duc la culcare. Am o inimă de odihnit.

Mănâncă Roagă-te Iubeşte

Mie nici cartea nu mi-a plăcut, am rezistat abia la prima treime (şi nu spun pe ce durată de timp, că mi-e ruşine în public). Oricum, trecea suficient între reprizele de citit, încât să uit motivele pentru care semnul de carte îmi rămăsese blocat între coperţile preaminunatei. Cum nu mi-a plăcut nici cartea, vă daţi seama cum mi s-apărut filmul. Ştiţi că se spune că de obicei cartea e incomparabil mai bună decât filmul. Deci, m-aţi înţeles. Am fost la AFI Cotroceni la secţiunea VIP şi mulţumesc Sanei pentru invitaţie. A fost grozav că le-am văzut pe fete (mi-ar fi plăcut să fie şi Corina pe acolo, dar na, poate data viitoare). În rest, am îngheţat de frig, tot filmul am stat învelită în cojoc. Iar din când în când mai băga o rafală şi-un alizeu.

Iar filmul, cartea şi povestea pe mine mă depăşesc. Nu le înţeleg şi punct. Sau ba da, înţeleg marketingul. Dar acolo mă opresc cu înţelegerea. Nu ştiu ce a văzut o lume întreagă la poveste. Sau poate traducerea a fost de hahat. Sau poate sunt eu blondă. Dar nici măcar replici isteţe n-am găsit mai mult de vreo 3… Trei?! Câtă generozitate! Mi-a plăcut când a zis la un moment dat că uneori ai nevoie de ruine ca să te apuci de construit. Chiar şi fericiri. Totuşi, şi asta e banal, căci e legea contrastului. Conceptul de bine nu poate exista fără cel de rău.

Apoi actorii. Julia Roberts mi s-a părut trist de îmbătrânită, nu mi-a plăcut. Adică, a fost prea realist filmul din punctul ăsta de vedere, puţin photoshop nu m-ar fi deranjat. Nu vreau să consider Pretty Woman un film al copilăriei mele. Îmi ajunge că deja piesele pe care dansam la petrecerile dintr-a şaptea sunt considerate oldies.

Iar Javier-Făt-Frumos ăsta e îngrozitor de urât. Blondelor nu le place. Ar fi mers unul mai Kevin Costner aşa… Ce să zic, mergeţi la film. Pe noi ne-au servit cu un desert grozav!!! 🙂

Primul zbor pe tocuri

Îmi amintesc cum lumea aeroporturilor din vitrină ma fascina şi cum îmi doream să ajung să o împrumut şi eu măcar din când în când. Acum, când
ceea ce mi-am dorit s-a întâmplat oarecum mai devreme decât mi-aş fi imaginat, mă întreb oare unde s-a dus fascinaţia. Probabil explicaţia e că nu există fascinaţii dincolo de vitrine.

În fine, acum sunt în avionul care mă duce acasă. Îmi place enorm să călătoresc, însă întoarcerea la realitatea bucureşteană o găsesc întotdeauna prea bruscă. Mie mi-ar mai trebui încă o zi să dorm şi încă vreo două să înţeleg exact ce mi s-a întâmplat. Fiindcă sunt atât de frumoase călătoriile, încât e păcat să nu se bucure de un happy end pe măsură. De fapt, nu ştiu cum ar arăta adevăratul happy end dintr-o călătorie, când tot la şcoală trebuie să te întorci! Sau, mă rog, aş avea câteva idei, iar cele trei zile de somn şi visare sunt în top 5.

Cred că e a treia oară anul ăsta când văd Londra şi încă mai sunt atâtea de descoperit! Ce mi-am luat din UK de data asta? Bucuria de a mă întoarce la metroul bucureştean, că cel londonez m-a speriat bine de tot. Adică, au trecut vreo 2 metrouri pe lângă mine, fiindcă nu aveam loc să mă urc în ele. Şi nu sunt tocmai cel mai mare om fabricat vreodată. Apoi, m-a impresionat enorm amabilitatea unor oameni (aici fără legătură cu naţionalitatea lor). Şi mulţumesc sorţii de fiecare dată când îmi scoate în cale oameni care îmi dau lecţii. Lecţii de omenie. Apoi, aduc certitudinea că nesimţirea şi ciobănia nu sunt patentate în România, să mai aud pe eu pe careva că mai comentează ceva! Într-un autocar, un personaj din spatele meu rumega bine-merci la un sandwich cu ceapa!!!! Iar eu m-am căit pentru fiecare înjurătură pe care am gândit-o vreodată la adresa ţăranilor din Mărginimea Sibiului, care îţi lăsau amprenta olfactivă în multe din autocarele cu care “mă transportam” pe drumul Clujului.

E ciudat cum tot mai des când mă îndrept spre casă, mă întreb oare de ce direcţia mea e estul, când mintea mea e vestul. Probabil că explicaţia e că sufletul omului nu vibrează după direcţii cardinale. Iar al meu ştiu sigur după ce direcţie bate.

Fascinaţia includea o pereche de tocuri, pe care, pentru prima dată le-am purtat non-stop. Cineva îmi spunea că turistului îi stă bine în şlapi, dar eu i-am lăsat acasă şi deloc rău nu mi-a părut. Întotdeauna am spus că altfel se vede lumea de la înălţime. Iar tocurile nu ridică numai orizonturile, ci şi propria imagine de sine. Ceea ce bărbaţii nu vor înţelege niciodată. E drept că în adidaşi stai mai comod, mergi mai repede şi nu îţi muşti limba de dureri de spate, însă zgomotul propriilor tocuri în aeroport poartă cu el ceva din fascinaţia de demult. Încercaţi o dată. Nu e ca şi când te duci la munte în rochie de seară. Şi nici să nu credeţi că o pereche de tocuri te face piţipoancă. Pentru asta, trebuie să îţi dai ceva mai mult silinţa.

p.s. Anglia se pregăteşte de Crăciun. Fără să fi nins încă.

Aseară, la eveniment

Ştiţi, eu merg la foarte multe “evenimente” de când cu jobul meu, dar acesta a fost la un cu totul alt nivel. Ceva mai pretenţios decât anul trecut, după cum spuneau Mihaela şi Cătălina (care fuseseră prezente şi anul trecut la Londra). Au fost vedete multe, se vedea după cum erau îmbrăcate şi fotografiate, însă noi din păcate nu am recunoscut-o decât pe Sonique. Însă momentul a căpătat amploare, iar Mihaela spunea că prinde nişte proporţii de speriat aproape. Nu că ar fi ceva rău, însă un grup mic de oameni care luptă pentru o cauză este întotdeauna mai legat decât un grup mare de oameni. Şi aici mă refer strict la relaţiile dintre oamenii acelui grup. Dar a fost drăguţ, noi am stat la masă cu două colege din Bulgaria, nişte doamne foarte simpatice şi sociabile.

  • Pe mine m-a impresionat mult să văd asemenea desfăşurare de forţe din partea unei companii, care ar fi putut foarte bine să nu se lege la cap şi să stea departe de problemele lumii.
  • A fost preşedintele Samsung şi a ţinut un discurs, într-o engleză incredibilă!
  • A fost “silent auction”, adică donaţiile nu se făceau în gura mare, ca la nunţile cu strigat. Apoi s-au licitat pahare cu şampanie, totul pentru a se strânge fonduri şi a le dona organizaţiilor care luptă împotriva cancerului la sân. Apropo de asta, Cătălina Negară, PR-ul Fundaţiei Renaşterea, are o tolbă de poveşti cu situaţii incredibile!
  • Royal Exchange, locul unde a avut loc cina, era roz luminat. Foarte impresionant, de altfel. Iar domnii de la Samsung (pe care îi recunoşteai uşor după ochii lor mici) purtau toţi cravate roz. Mi-a plăcut acest detaliu.

În final, Samsung a donat un milion şi jumătate de dolari. Aceşti bani chiar vor face o diferenţă! Eu am înţeles multe aseară la Londra, sper să pot şi acţiona în conformitate cu asta. Dumneavoastră aţi fi dispuşi să plătiţi mai mult pe un telefon mobil (de exemplu) doar fiindcă ştiţi că astfel susţineţi o Cauză?

Live blogging, de la Londra

Am aterizat cu bine, ne-am şi plimbat puţin, vă povestesc când ne întoarcem. Acum trebuie să ţâşnesc sub duş, să mă îmbrac, că la 19.00 plecăm. Am dormit 4 ceasuri azi-noapte, să mai zic? Dacă nu înţeleg ceva din ce mi se întâmplă am pe ce da vina. Revin. Cu poze şi mai frumoase, că fetele se gătesc. (Mihaela Stănoiu de la Samsung şi Cătălina de la Fundaţia Renaşterea)

Samsung mă trimite la Londra

Era într-o vineri seara, când multele planuri pentru după-amiaza respectivă s-au spulberat pe rând şi am ajuns să mă petrec pe net, într-un mod pe care nici pensionarii nu l-ar fi invidiat. Dar înainte să apuc a mă plânge de soartă, primesc mailul Ligiei, care mi-a răsărit soarele pe seara aia, oricât de tâmpit ar suna ce am scris. Dar, la ce bucurie îmi făcuse, până şi verbele intranzitive capătă sens.

Era fix ziua în care blondele mă întâmpinaseră cu mia de abonaţi, iar invitaţia la Londra venea ca un premiu pentru fericitul eveniment. Mai ţineţi minte campania Samsung Pink Ribbon/More than talk de anul trecut? Mie îmi va fi cu siguranţă greu să o uit pe doamna Antoaneta cu povestea ei, care m-a impresionat până până… Şi atunci, ca şi acum, campania îşi propune să tragă nişte semnale de alarmă şi să trimită femeile la control. Suntem în luna prevenţiei cancerului la sân, astfel încât e cel mai bun moment să luăm atitudine. Şi e floare la ureche, fiindcă informaţia vine spre noi.

Ce fac la Londra? Merg la evenimentul anual de strângere de fonduri, care va fi foarte classy. Sper să reuşesc să “uit” pretextul care m-a dus acolo; că aproape mă simt şi prost că mă bucur să plec. Adică, mai bine am fi trăit într-o lume fără cancere şi eu m-aş fi dus ca turist prin Marea Britanie.

Vreau să vă spun că pentru mine ca blogger, această invitaţie înseamnă mai mult decât m-ar fi putut plăti cineva vreodată pentru un articol pe blog. Fiindcă înseamnă o experienţă, iar experienţele nu pot fi traduse în cifre. Iar pentru mine ca om, această invitaţie înseamnă o bucată de timp, împachetată frumos şi primită cadou.

Şi  închei seara asta cu gând de bucurie. Ce bine că în secolul vitezei, când timpul e la mare căutare, există oameni care îl pot face cadou. Şi alţi oameni care să-l primească!

p.s. De data asta fac şi poze, promit! Şi mă las de aventuri cu avioanele. Vă ţin la curent.

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 129 queries in 0.155 s