Ce zile nebune am în perioada asta, nu am cuvinte să vă povestesc. Pe scurt: roboţesc cu spor. Nu dezvolt, că am tendinţa de-a mă plânge şi nu e cazul să-mi purtaţi de milă.
Ideea e că ieri, pe toată ploaia şi pe toată oboseala mea (luni mereu am crezut că e şi luni şi marţi, pe sistemul 2 în 1, iar marţi am avut senzaţia că deja e miercuri demult..) am fost invitată la o casă de copii, de pe strada Floreasca. E vorba de S.O.S. Satele Copiilor (eu le vizitasem lor satul din Cisnădie, când eram mai mică), care au primit de la Samsung aparatură electrocasnică. Momentul a fost marcat cu jocuri organizate, prăjiturele şi Cristi Chivu (idolul meu din adolescenţă, după sau înainte de Chirilă, nici nu mai ştiu).
Chivu e pe sistemul modest, e mult mai slab decât la TV şi ceva mai înalt, parcă. Dar, la cât de “bine” vedeam eu la ora respectivă…tot ce se poate să mă înşel. Plus, pe lângă mine nu-i e greu nimănui să pară mai “înalt”.
Ce să zic, frumos gestul, frumoasă atmosfera, copiii erau încântaţi. Au făcut poze cu Cristi şi se vedea, domne, cum le sclipeau ochişorii când se uitau la el. Eu cred că pentru ei strict prezenţa fotbalistului acolo a făcut mai mulţi bani decât zece frigidere. Pentru cei care au grijă de ei, evident lucrurile stau altfel. Îmi amintesc şi eu când eram mică şi primeam hăinuţe, mă enervam din start, aveam senzaţia că-i cadoul pentru mama, nu pentru mine. Copiilor să le aduci jucării! Cei de la care primeam jucării sau caramele mă cucereau iremediabil, era un fel de complicitate tacită între noi. Aşa şi acum, cu copilaşii şi Chivu.
Dacă aţi fi văzut cât de frumoşi erau unii! Şi abandonaţi la casa de copii… M-a luat brusc cu dorul de mama şi tata şi parcă i-am iubit pe ai mei în ora aia cât am stat acolo, mai mult decât toată săptămâna la un loc. Aşa conştient, cu un fel de iubire foarte ţintită. Sentimentul că aparţii de cineva este unul de neînlocuit.
Nu am putut să mă apropii de ei, de parcă mi-era teamă să nu mă tai şi eu în necazurile lor. Mi s-au părut ca nişte mascote nimerite din greşeală pe acest pământ. Şi nu din greşeala lor…
iYli
Din pacate oricat de bine ingrijit ar fi un copil aflat intr-o astfel de institutie, lipsa de afectivitate il marcheaza.
daniel rus
cand vine vorba de copii abandonati si copii saraci fara mari posibilitati in viata, imi amintesc de acest caz http://www.libertatea.ro/stire/printesa-gunoaielor-s-a-mutat-in-casa-noua-225619.html
m-a impresionat enorm cazul ei. desi am crezut initial ca e doar o stire, pana la urma s-a dovedit ca i-a sensibilizat pe multi. ca o fi sot de vina craciunul care se apropia, sau nu, conteaza mai putin. oricum, acei ochi nu ii voi uita curand
idaho
Şi mie mi se pare că ei plătesc nişte păcate pe care nu le-au făcut şi nu e corect să îţi începi viaţă în acest fel, trudind la repararea greşelii altuia.
Valeriu
Foarte frumos copilă 😀 Orice lucru făcut pentru copilașii aștia necăjiți îi aduce mai aproape de normailtate. Îi așteaptă o viață dificilă. Decât frigidere erau mai bune niște cărți. Dar e buna și aparatura până data viitoare când vor primi și cărți. 🙂 Iar tu, ai suflet bun dacă ți-ai făcut timp pentru copilașii aștia. Felicitări.
daniel rus
@ idaho: sper că nu te gândeşti la ce s-ar gândi popa, când vorbeşti de plata unor păcate
copila blondă
iYli, bineînţeles. ACeşti copii nu vor şti niciodată cât de frumoasă poate fi viaţa!
daniel rus, e impresionant oricum
idaho, exact asta ziceam şi eu
Valeriu, te îndoiai că am suflet bun?! 😛
Valeriu
Oh nu, nicidecum! Sorry dacă s-a interpretat cumva. 🙂
jamilla
,,Sentimentul că aparţii de cineva este unul de neînlocuit,, – asta e cea mai mare durere pe care o traiesc acesti copii, majoritatea nu reusesc sa apartina cuiva ca si familie. din acest motiv m-am transferat dupa 2 ani de șlucru cu minorii abuzati, pe sectorul adulti. Insa marea mea pasiune ramane lucrul cu copiii, candva voi reveni la ei. Multumesc Miruna, pentru ceea ce ai scris si simtit. A fost din suflet, nu ca sa impresionezi. Multumesc.
jamilla
ps: sunt si copii, exceptii totusi, care ajung sa vada cat de frumoasa este viata. Exemplu din experienta mea profesionala: 2 fratiori au fost adoptati de asistenta maternala care ii luase in grija temporar. Si retine ca femeia avea deja copiii ei proprii 🙂
seductie
Acum vreo 2-3 ani am am simtit nevoia sa accesez ceva programe de voluntariat in astfel de camine de copii. Neavand cunostinte care sa activeze in domeniul asta, am rascolit net-ul, pagina cu pagina sa vad pe unde ar fi nevoie de ajutor. Ce-am gasit, insa, m-a bulversat un pic. Caminele toate earu prezentate mai mult decat idilic. Toate dotate (prin donatii banuiesc) cap coada: de la termopane la microunde. N-am vazut insa nimic pomenindu-se de vreo sala de lectura, nimic de educatie, de programul lor zilnic, de suportul moral, educational, psihologic etc. Nu mi-a reiesit de nicaieri ca acei copii ar avea nevoie de altceva decat jucarii si termopane. Singurul suport pe care-l solicitau aceste stabilimente era era cel material, banesc. In rest, totul un basm.
Legat de afirmatia ta “ACeşti copii nu vor şti niciodată cât de frumoasă poate fi viaţa”, nu face decat sa-mi confirme presupozitia ca NU ARE CINE sa le inspire principiul ca viata e frumoasa si iarba e verde. Cum ar putea ei sa-si imagineze ca viata e frumoasa daca toti cei din jurul lor le inoculeaza constant ideea ca sunt condamnati din start. Ei sunt la varsta la care subconstientul lor absoarbe tot ce li se transmite si, ulterior, va actiona ca o matritza pentru actiunile lor viitoare. Ei au toate sansele pe care adultii ii invata ca le au. Au aceleasi resurse interne ca si mine, ca si tine. Doar ca celor de-afara li se spune ca le au, iar lor ca NU.
La numa’ bine! 🙂
Harvi
Da, si eu sustin foarte mult initiativele de acest gen intreptate catre copii.
Blondo, din comentariul tau, mi se pare mie sau si tie iti sclipeau ochii cand te uitai la fotbalist?:)
anca
Copiii astia merita ce-i mai bun.
Si ne face si noua bine la suflet sa-i vedem fericiti. 🙂
copila blondă
Valeriu, stai liniştit
jamilla, cazurile ca cel despre care spui sunt dese. Fiindcă asistentele maternale se ataşează de acei copii fără să vrea. Iar în ceea ce priveşte schimbatul copiilor cu adulţii, te înţeleg, să ştii. Şi te felicit că ai acţionat aşa, deoarece nu i-ai fi putut ajuta, dacă tu însăţi erai afectată de problemele lor.
seductie, foarte corect ceea ce zici, niciodată nu m-am gândit în felul acesta. Ai foarte mare dreptate. Foarte mare dreptate. Îţi mulţumesc pentru comentariu.
Harvi, mie nu mai îmi sclipea nimic la ora aia, eventual părul bine plouat. Chivu e om însurat, iar pentru mine toţi ăştia însuraţi intră în categoria “prieten de-al lu’ tata”. Indiferent de vârstă, tot aşa mă uit la ei. Fără sclipiri din alea.
anca, nu ştiu dacă fericirle astea compensează altele..
anca
Nu compenseaza, dar ce altceva putem face noi pentru ei? Nici noi, nici prezenta noastra, nici darurile noastre nu compenseaza tot ce au pierdut sau n-au avut niciodata. Eventual ajuta putin si fie si numai pentru asta, merita sa incercam. Si cred ca si tu crezi asta din moment ce te-ai dus acolo. 🙂
anca
Eu am fost acum ceva timp la un centru de autisti…ei nici macar nu intelegeau ce face toata lumea pentru ei. Sau ca sunt iubiti. Sincer, nu stiu care din ei au parte de o soarta mai trista…cei care isi realizeaza realitatea sau care nu. Important e sa nu renuntam la ei si sa le aratam si lor ca e important sa lupte. Si ca n-o fac singuri.
seductie
Din punctul meu de vedere (pe care-l consider mai mult decat locul in care linia orizonului se ingusteaza pana devine un punct :P) ceea ce le lipseste cu desavarsire este tocmai esentialul: latura motivationala. Si ma refer aici la schimbarea convingerilor si motivatiilor interne, nu doar la cele de genul “e minunat, totul va fi bine, daca vrei poti” etc.
Plus multa afectiune. Reala.
Mama si iubita
Multi dintre acesti copii sunt condamnati deja din pacate. Foarte frumos gestul lui Cristi Chivu. Sunt convinsa ca este una dintre cele mai mari bucurii a acestor copii.
boby
orice copil, in primul rind, are nevoie de afectiune.Dupa aceea se insiruie toate celelalte nevoi.Pentru ca, de cele mai multe ori ei nu se dezvolta, asa cum trebuie, afectiv , emotional si in unele cazuri chiar si psihic, la maturitate au de suferit. Din pacate, orizontul lor de dezvoltare este minimal, iar lupta cu viata ,incepe pentru ei la 18 ani, cind sunt nevoiti, sa PARASEASCA “CASA” in care au crescut.Necazurile lor cele mai mari atunci incep, pentru ca societatea nu este pregatita sa le dea o mina de ajutor, pina in momentul cind, ar putea, sa-si gaseasca un rost in viata.Actiunea prezentata merita toata lauda, iar prezenta lui Cristi Chivu, a adus (precis), o raza de bucurie si lumina in sufletele copiilor pentru un an intreg.
Valeriu
Mai presus de toate un copil are nevoie de un model, un factor ce ii impune respect si autoritate. Intr-o familie normala rolul asta este asumat de parinti, de tata pentru fete si de mama pentru baieti, statistic vorbind. Din acest motiv fetele isi vor soti ca tatii si baietii sotii ca mamele. Pentru copii astia va fi legea nescrisa a strazii, de cele mai multe ori. Pentru cei norocosi cea a cartilor. Carti le trebuie copiilor astora, nimic altceva. Caci nu exista zabava mai placuta decat cetitul cartilor. Poate ghiciti cine a spus-o. 🙂
boby
“Nu ieste alta si mai frumoasa si mai de folos in toata viiata omului zabava decitu cetitul cartilor” a spus-o cronicarul Miron Costin. Si totusi te intreb, Valleriu, citi tineri mai citesc? Mai constituie o prioritate cititul?
Eu cred ca vremurile-s de mult apuse, iar netul, din pacate, a inlocuit, aproape in totalitate, placerea de a mai tine in mina o carte. Sunt si exceptii, dar mult prea putine.
,