Am intrat pe ușa apartamentului nostru închiriat și n-am simțit. Nimic rău, zic. Niciun strop din groaza pe care o simțeam de câte ori plecam din Sibiu spre aeroport. Spre UK. Spre cabinet și pacienți.
Pagina 41 din 646
Eu nu zic decat “Te cred.” Zici ca am un retard mintal avansat, blocat pe aceste doua cuvinte: “Te cred.”
2011, Liverpool, UK
Sunt o fată crescută în mentalități clasice. Bocancii sunt pentru munte, pantalonii pentru bărbați, cratița pentru femei, să nu ți se vadă chiloții sau breteaua de la sutien. Exemplele de la mine din copilărie sunt mai degrabă de ”AȘA NU”. De să ne ascundem, să nu provocăm, să stăm cumințele, să nu ne-o căutăm. Nu o dată le-am auzit pe mama și pe bunici spunând că nu mai pot purta roșu la, citez, vârsta lor. Mama fiind întotdeauna cu vreo treijdeani mai tânără decât ele.
Curățam niște dovlecei pentru o supă cremă (iese delicioasă, vreți rețeta?). Eram în noul apartament, cel luat în chirie să fim aproape de școală. Doi pași mai încolo, pe fotoliu era soțul meu care se uita la mine. În fața lui pe covor, Victor învârtea o jucărie.
Dacă așa e viața de om mare, aș vrea să împlinesc 5 ani în iunie. 5 ani mi se pare o vârstă acceptabilă să fii suficient de mare încât să nu mai faci pe tine și suficient de mic, să nu îți pese decât de mă-ta.
Vă povestesc trei episoade interesante. Că am luat la puricat câteva grupuri, din dorința de a mă specializa într-o altă ramură medicală. Ca o tușă Veta inteligentă. Nu știu de unde vine instinctul ăsta, de oricâte unități ai avea la IQ, nu te poți abține. Cu tot respectul față de mine, cred că am fost într-o pauză amnezică.
