Vine o vârstă când îți dai seama că și doamnele poartă bocanci și nu îți pasă că ți se văd chiloții prin pantaloni (p)

2011, Liverpool, UK

Sunt o fată crescută în mentalități clasice. Bocancii sunt pentru munte, pantalonii pentru bărbați, cratița pentru femei, să nu ți se vadă chiloții sau breteaua de la sutien. Exemplele de la mine din copilărie sunt mai degrabă de ”AȘA NU”. De să ne ascundem, să nu provocăm, să stăm cumințele, să nu ne-o căutăm. Nu o dată le-am auzit pe mama și pe bunici spunând că nu mai pot purta roșu la, citez, vârsta lor. Mama fiind întotdeauna cu vreo treijdeani mai tânără decât ele.

”Nu pot purta asta, fiindcă mi se văd picioarele prin material”

Am mai scris despre asta. Abia mare când m-am făcut, mi-am dat seama că e perfect normal să ți se vadă picioarele, fiindcă ai două. Dacă ți s-ar vedea trei, ar fi ciudat. Și că e o prostie să-ți fie, de corpul tău, rușine.

Nu e ca și când își puneau fuste până sub fund, deși nu-mi dau seama dacă asta ar fi fost greșit sau periculos în vreun fel.

Când lucram în Anglia în cabinet, purtam toată ziua un fel de pijamale.

Era uniforma medicală, bluză și pantalon, le știți. Dacă porți chiloți tip șnur, poate părea că ai confundat cabinetul cu … altceva. Pari un pic dezbrăcată așa.

Pretextul ideal să începsă port chiloți tip bunica, din considerente intenționate să se vadă că-i am pe mine, să nu creadă cineva că a nimerit în loc de dentist, în vreun film. Chestia asta cu chiloții mi-a dat o încredere în mine ceva de speriat. Bunicile noastre știau ce știau, să știți. Chiloții ăștia tip moartea pasiunii sunt ceva minunat! Următorul pas a fost  să-mi cumpăr șosete colorate și le purtam inclusiv desperecheat. Prin saboții de cabinet se vedeau, șosetele mele erau hit.

Când m-am mutat în Anglia, în aeroport. Era vremea când îmi puneam tocuri de dimineață, pe principiul că nu e niciodată prea devreme să fii la înălțime. Troller și o sută de mii de plase, mi s-a rupt un toc. De zgârcenie și sărăcie (pe vremea aia încă nu lucram, așteptam să se elibereze diploma după absolvire și stăteam cu finanțele prost spre grav), mi-am luat o pereche de botine de carton. Cea mai mare calitate a lor era prețul: 19 lire.

H-ul a zis că el n-ar purta așa ceva nici să-l bați.

Peste 2 săptămâni, ne-am întors în România. M-a văzut mama și și-a pus mâinile în cap. Să-ți cumpăr niște ghete, tu copilă.
-Nu-mi trebuie, că am!
-Tu nu vezi că pe ăstea nici nu calci bine?
Ce-i drept, era destul de adevărat. Se scâlciaseră de la a doua purtare. 19 lire, ce așteptări să ai.

Și cum aveam doar un weekend la dispoziție, m-a băgat mama într-un magazin, unde erau acești bocanci.

Bocanci??? Nu purtasem în viața mea așa ceva.
-Dar sunt bocanci de damă.
Erau mov.
De piele întoarsă.
Îmblăniți.
-Bocanci eu???

De la fata pe tocuri din aeroport era cale lungă, ați înțeles cum.

-Doar să-i probezi.

Bine, hai.

Și i-am probat, măi, lumeo.

Nici n-ați mai pomenit ceva mai moale, mai pufos și mai călduros decât acești bocanci de damă mov. Îmblăniți. I-am purtat până i-am rupt. Până a zis tot mama:

-Gata, te rog să-i arunci. Îi duc direct la gunoi, ăștia nu merg nici măcar să-i donezi, niciun boschetar nu ar purta așa ceva.

Bocancii mei preferați. Primii bocanci de damă. Mov. Îmblăniți.
I-am și pus pe facebook, uitați-vă la dată:

Mi-au schimbat viața și mi-au arătat că cel mai tare strălucești când te simți bine în papucii tăi. M-au însoțit pe străzile cu vânt și ploaie din Liverpool. Pe drumurile cu autobuzul spre cabinet. Oriunde ați fi acum, să fiți iubiți.