Dacă îi mai invit o dată la supă și paste, cred că îmi iau interzis trei zile din casă. Dacă și voi vă spargeți creierii cu ce să mai faceți de mâncare, sunteți ca mine, surorile mele. Obsedate să nu ajungă copiii să urască mâncarea. Preocupate să-i faceți soțului câte o bucurie culinară. Îngrijorate să nu abuzați de butonul ”comandă pizza”.
Tată-său nu-l poartă pe umeri, nu se pune în patru labe pe covor și nu umblă-n chiloți prin casă. Nici pe mamă-sa nu o vede prea des, fiindcă lucrează mult și departe. El nu știe, dar ea e bolnavă. Nu la trup, ci la minte. Tată-său are o amantă sau poate mai multe. Poate are și mamă-sa amant, dar asta în poveste nu se spune.
Azi noapte am avut o revelație.
De ce mamele se plâng că-s rupte-n gură de oboseală, dar după ce adorm copiii, în loc să se culce și ele, încep cu: ciocolata din cămară, seriale regulamentare, capitole din carte. Și se face ora doișpe și zici ”un episod și gata”!
N-am citit-o, la fel ca 98% dintre români, dar am deja concluzie. Știu exact ce-i acolo, doar e în ADN-ul meu să mă pricep. Ce, n-am dreptul la păreri? E persoană publică, deci să-și asume. Să-și asume că oamenii-s răi, și mulți, și invidioși.
De câte ori îți vezi părinții pe an? La Paști și Crăciun, deci în medie de 2 ori? Câți ani mai au ei de trăit, 10, 20? La o socoteală simplă, rezultă c-o să-i mai vezi de 20 de ori, de fapt. 40, dacă ai noroc. Plus-minus, e însă o perspectivă care mi-a dat de gândit.
Intrasem în baie, să îmi îngrijesc operația, cum a zis doctorul. Soțul meu culca băieții dincolo. Și am simțit-o în capul pieptului. Mare și prezentă. Vina.
