Lăsaţi copiii să fluiere. Din fluierice. În restaurant. Sau oriunde îi loveşte pe ei nevoia de a fluiera. Atâta vreme cât pruncul are o ocupaţie (indiferent câţi decibeli implică ea), părinţii zac liniştiţi într-o nesimţire cruntă. Cruntă pentru toţi ceilalţi nevinovaţi din jur.

Nu ştiu cum se face, dar mie copiii altora nu-mi plac deloc. Şi nu ştiu cum se face că am un lipici groaznic la ei. Nu în sensul că m-ar iubi ei pe mine (copiii simt incredibil de bine când e rost de reciprocitate, iar la mine prea rar e cazul ăsta), ci în sensul că parcă mereu sunt în preajma mea. Adică, unde mă duc dau de ei. Cunoştinţele mele cu prunci o iau personal, când eu nu mă minunez de sau scălâmbăi la odrasla minunantă.

În seara asta, încercam să povestesc în tihnă cu o bună prietenă, la un restaurant cu pretenţii de cartier. Nu dăm nume, că nu-i aşa mare importanţa. La masă lângă noi, o pruncă neliniştită. Fugitoare printre mese, dar inofensivă la prima vedere. Agitată din fire. Tratată cu indiferenţă maximă de toţi din cele -să fi fost- 20 de persoane înşirate la masa aparţinătoare. Indiferenţă ce a continuat să se manifeste chiar şi atunci când prunca a apucat la nişte chei, care aveau -ce credeţi- ca breloc? O fluierice.

Cred că am mai trâmbiţat pe undeva că dacă mi-aş deschide un restaurant vreodată, m-aş lansa pe piaţă cu un nou concept: acela de interzis minorilor sub 7 ani de-acasă.  Credeţi că aş da faliment?

Tocmai am terminat de vizionat un astfel de film. Care e greşit de la început până la sfârşit, dar mai ales la sfârşit. Fiindcă o crimă e greşită indiferent de contextul în care o bagi. Indiferent!!! Nu se poate să prezentăm cazuri (imrpesionante, nu zic nu) în care publicul rezonează cu personajul principal, un erou profund nedreptăţit la un moment dat şi adânc zdruncinat înlăuntrul său. Aşa cum a fost în Law abiding citizen. Săracul ăla, cum îl cheamă… Nici vorbă de săracul. Era un criminal nenorocit. Că i-a fost omorâtă familia de faţă cu el şi justiţia nu i-a făcut dreptate ştiu. Dar fiecare criminal porneşte de undeva. Fiecare are un moment t-0, în care i se declanşează instinctele astea. Pe unii îi bate mă-sa şi ta-so acasă, pe alţii nevasta prea mult la cap, altora nu le place cum te uiţi la ei…mai ştii? Irelevant, părerea mea.

Altă cretinitate de film: Mr Brooks. Unde criminalul pleacă nepedepsit. Că era el deştept rău. Nu mă înţelegeţi greşit, ambele filme mi-au plăcut într-un fel, ca poveste. Însă mesajele pe care le transmit sunt fundamental greşite. Un film nu ar avea voie nici o clipă să trezească empatie faţă de un criminal. Genul ăsta de mesaje sunt periculoase. Cred că publicul e însetat de senzaţii noi (iar înţelegerea pentru crimă poate fi una dintre ele), dar haideţi să nu furnizăm “scuze” pentru asasinate. E ca şi cum am merge pe stradă şi am crede că toate tipele cu fuste scurte merită să fie violate. Că săracul ăla- violatorul- dacă i se scoală nişte idei la văzul minunăţiei, ce să facă?! Mă-nţelegeţi.

Iar filmul de la care am pornit e Salt. Angelina e minunată, ştiinţifico-fantastică, dar minunată. Însă empatia aia de la final m-a enervat. Nu aşa mult ca celelalte, pesemne m-am obişnuit şi eu… Pentru a omorî un om nu există scuză. Şi, vă rog, nu lăsaţi nici un film să vă facă să simţiţi altceva.

p.s. Cred că e singurul gen de film, pe care l-aş interzice copiilor mei. E prea greşit. Sunt foarte revoltată.

Postul acesta îl coc de ceva vreme, dar cred că mai lipsea picătura aia.. Ei, astăzi a plouat la mine în pahar. (Chiar dacă fără legătură cu online-ul, mă simt pregătită …)

E vorba de publicitate. Şi de banii care se învârt aici. Mult mai mulţi decât ne imaginăm noi, toţi laolaltă. Şi toate imaginaţiile la un loc. Mai e vorba de PR. Între cele două se ştie diferenţa, dar între care se face diferenţa din ce în ce mai rar. Motivul? Se poate şi aşa!
Doar că în online, jocurile încă nu sunt chiar făcute, aşa că propun să nu mai creăm precedente. Şi să nu dăm voie mecanismelor din offline să se cloneze şi la noi. Tocmai fiindcă noi nu lucrăm la şefi, pe salarii fixe. Să mă explic. Zilele trecute primeam o invitaţie (pe care precis aţi primit-o şi voi) să particip la un proiect de “promovare a blogosferei feminine” pe un magazin online (nu dau nume şi link, că oricum e mare onoarea). Foarte frumos şi PR-istic, să zic. Oamenii au un proiect, ei încearcă. Mi se propunea să particip la nu-ştiu-ce şedinţă foto, unde să mă machieze şi să mă coafeze, apoi să mă fotografieze. Nu era specificată nici un fel de obligaţie pentru blogul meu. Dar ştie toată lumea că experienţa în sine se transformă într-un soi de şantaj emoţional, te simţi bine acolo cu oamenii ăia, după care vii singur acasă şi convins să scrii pe blog. Buuun, însă ce mi-a atras atenţia a fost că la un moment dat, între două paranteze scria că fiecare etapă era opţională, gratuită şi realizată pentru mine. Pardon, mă scuzaţi: Gratuită?!  (Cu toate că am mai primit invitaţii, unde ar fi trebuit să-mi plătesc. Deci nici nu ştiu la ce mă mai mir.)
Recent, primesc o altă propunere de a primi un produs în testare. Dacă la episodul deja menţionat m-am simţit ca la “faceţi poză cu maimuţa” (şi maimuţa flămândă, mă-nţelegeţi…), aici deja mă simt luată de toantă. Ştiu că astea sunt strategii de PR, că funcţionează perfect şi de aceea încă se practică. Dar haideţi să vă spun un lucru: În online, piaţa încă nu e educată. Haideţi să educăm noi potenţialii clienţi după bunul nostru plac şi nu ei pe noi, după propriile interesuri. (ştiţi câte produse se “testează” în presa scrisă? Vă povestesc eu…) Fiindcă, într-un final, un interes tot va trebui să domine. Şi atunci, de ce să nu fie al nostru?
Să nu îi lăsăm să nu dea nici doi bani pe online, că aşa vom române. De nici doi bani. Ştiţi cât costă un “eveniment de prezentare”? Unde să aduci lumea să îi spui o poveste? Păi costă: locul, catering-ul, sonorizarea, plus cadoul de “testat”. Credeţi-mă, cu banii ăştia se poate face o frumoasă campanie pe bloguri, iar în final îţi poţi cumpăra ce vrei tu, nu ce vor alţii. Iar curieri s-au inventat şi pe la noi, cât să-ţi trimită ce ai de testat!
După părerea mea publicitatea pe bloguri este cea mai rentabilă formă de promovare de la ora actuală. Are cel mai bun raport calitate/preţ. Fiindcă ajungi ţintit acolo unde vrei să ajungi, pe retina cui te interesează. Şi fiindcă ÎNCĂ e foarte foarte ieftin. Probabil şi un anunţ în Monitorul din Vârful Dealului (dacă există aşa ceva, mă scuzaţi, nu e nimic personal) e mai scump decât un articol pe blogul meu. Că o comparaţie cu TVul nu îşi are rostul.

Aşadar, în rezumat: noi formăm piaţa. Haideţi să nu scriem advertoriale pe 10 lei şi nici să nu ne vindem timpul pe promisiuni frumoase. Pe blogurile noastre suntem libere să scriem ce vrem! Dar să nu ne mulţumim cu garoafe, când am putea primi orhidee! 😉

p.s. Pentru cine nu ştie: lucrez în presa scrisă. Deci puteţi avea încredere că ştiu ce vorbesc.

Încă mă mai întreb dacă e reală treaba asta cu toată criza sau e o invenţie mediatică. Glumesc, evident.

Cu toate că, judecând după atitudinea celor de la Nippur Pharm din Sibiu, lucrurile stau cu totul altfel. Spuneţi că sunt rea să scriu despre asta pe blog, îmi asum. Sunt rea, domne, că m-a enervat atitudinea acestui lanţ de două farmacii din buricul Sibiului.

Să vedeţi. Ăştia există la noi în oraş dintotdeauna parcă. Tot de atunci există şi renumele lor de “scumpi şi de acri”. Adică, probabil a fost printre primele locuri de aici unde găseai un parfum de lux, “franţuzesc”, cosmetice de marcă etc. De asemenea, era printre puţinele locuri din Sibiu, unde vânzătoarele erau nişte acrituri, nişte înţepate, pe stilul vânzătoarelor de Bucureşti, care au acea atitudine de zici că măcar jumătate din mall e al lor. Atitudinea aia cu care se uită la tine într-o doară, indiferenţa aia dacă le cumperi sau nu marfa, la înălţimea căreia oricum nu te poţi ridica. Tu, ţăranul cu chef de cumpărături. ( Sunt curioasă contravaloarea a câţi mililitri din parfumurile pe care cu atâtea greaţă ţi le arată câştigă ele lunar!)

Ăştia în minunatele lor  farmacii vând mai multe chestii, eu aveam nevoie de un cadou. Aşa că am întrebat dacă există posibilitatea de a schimba obiectul cumpărat în 24 de ore. Cu ceva tot de la ei, doar alt model. Că voiam să fie surpriză şi urăsc cadourile de genul “alege-ţi ce-ţi place”. Dai dovadă de o altă implicare dacă îţi zdrobeşti creierii să te gândeşti ce i-ar plăcea celuilalt, dacă te cerţi cu vânzătorul, vedeţi, din astea…

Ăştia, cică: nu, nu se poate. Un acru de vânzător comunist, pe care-l ştiu de mică, un nenea cu mustăcioară şi ochelari mici pe nas, dar cu aere de savant. N-am nimic cu el personal.  Bun, ne ducem la următoarea farmacie (mama deja bombănea  “ţi-am spus eu”, dar eu mă încăpăţânam cu optimismul. Garantez că aşa ceva nu mi s-ar fi întâmplat în Bucureşti?! În fine…) La următorul Nippur Pharm, de peste drum de Împăratul Romanilor, dăm de o tanti cu atâta putere de răspundere cât o femeie de serviciu, care schimbă sulul de hârtie igienică: vai, da, vă înţeleg, dar patroana nu e aici şi eu nu pot să iau AŞA o hotărâre… şi pe ea nu am cum s-o deranjez.

După care, vrând să ne arate totuşi nişte modele, răstoarnă jumătate din cutie pe jos…

Atâta  mi-a venit o silă, că nici nu vă puteţi imagina. Noroc că nu mi-a plăcut nimic de la înţepaţii ăştia, că mai rău m-aş fi enervat. Tanti respectivă n-avea nici o vină, sunt conştientă. I-am mulţumit şi am plecat. Ne-a răspuns politicos: N-aveţi pentru ce! Chiar că n-aveam pentru ce…

Aşa că ne-am dus la un magazin din mall, lanţ mare în domeniul repsectiv, unde am găsit un tip foarte prietenos şi deloc agresiv. Ne-a ajutat să găsim ceva foarte frumos, sper acum să se şi potrivească.

Concluzia zilei: Nu ştiu câţi bani îi costă atitudinea asta pe cei de la Nippur Pharm din Sibiu, dar ştiu sigur că azi i-a costat o mie şi ceva de lei. Care au ajuns în buzunarul concurenţei. Şi mai ştiu ceva: un client mulţumit îţi poate aduce încă 3 clienţi, dar unul nemulţumit îţi alungă alţi 10! Iar blogul are puterea de a înmulţi nişte numere. Dar să nu facem socoteli…

Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar se pare Nippur Pharm recidivează.

După ultimul meu post, încă nu-mi revin. Şi astăzi au mai intrat comentarii. Pe mess, lumea a simţit nevoia să mă informeze de plecarea ei. Pe facebook, tot aşa. Parcă toată România se mută din România.

Cineva mi-a povestit că are o cunoştinţă, care meditează medici care vor să plece în Suedia. Îi învaţă limba. Are grupuri de 40-50 o dată.

Aşa că, mai lăsaţi-mă un pic. Revin după publicitate.

Pentru acei părinţi care nu pricep că un nou-năcut de 5 kg nu e motiv de laudă. Pentru acei părinţi care cred că “grasă şi frumoasă” are vreun sâmbure de sănătate. Pentru acei inconştienţi care-şi indoapă pruncii până la capacitate maximă. A lor de a la turna pe gât, nicidecum a gâtului de-a înghiţi. Obiceiurile se formează. Tot aşa şi adipocitele. Doar în primii 2 ani. După care te lupţi cu ele o viaţă.

Susţin cu forţă, tărie şi întregul meu suflet preachinuit de persecuţia kilogramelor şi a siluetei de revistă că aş pune TAXĂ PE OBEZITATE INFANTILĂ.

Dreptul la sănătate e prevăzut în cele mai primitive constituţii din cele mai sălbatice ţări. E dreptul omului prin naştere. Iar sănătatea nu implică în nici o formă a sa obezitatea. Astfel, tocmai am demonstrat că pruncilor îndopaţi ca gâştele pentru tăiat li se încalcă un drept din naştere. De către cei care i-au născut.

Aşadar, dacă aceşti cretini de părinţi nu înţeleg (nici nu mai contează de ce) că e rău să fie copilul gras (e rău, e grav, e nociv, e periculos, e trist, e greşit!!!!) să le vorbim pe limba lor: să-i punem să plătească! Da’ bani, domne! Pe fiecare kilogram/corp peste limita legală. Bani!!! Şi să vedeţi că scade Băse TVA-ul.

E ca şi când i-ar pune copilului un ghiozdan plin cu bolovani şi i l-ar coase de spate. Iar copilul ar trebui să-l care prin toată viaţa lui. Doar că bagajul de grăsime e sub piele, nu pe spate, iar ghiozdanul înmulţit pe …câte zone? Toate zonele. Aşadar, până se inventează rotiţe la bagajul de grăsime sau creierul unor părinţi, să-i punem să plătească! Îşi nenorocesc copiii, care nu au nici o vină.

sursa