Românii nu sunt singurii care protestează zilele astea. Wikipedia şi WordPress intră în grevă de 24 de ore pentru a-şi arăta nemulţumirea în faţa unei legi care ameninţă libertatea internetului. Cum ar fi o dictatură online? Un vis îndeplinit pentru unii, un coşmar pentru toţi ceilalţi.
Ştiu că sună apocaliptic, dar uitaţi-vă cum arată Wikipedia azi (faceţi click şi vă înspăimântaţi):
Site-ul nu va funcţiona până la miezul nopţii de 18 spre 19 ianuarie. Ce se întâmplă?
Când stăteam în Sibiu, mereu dădeam vina pe micimea oraşului meu pentru lipsa lucrurilor petrecute. Căci n-am mai avut răbdare până să se facă 2007 şi capitala culturală, că am plecat. Când stăteam în Cluj şi aveam mall şi cinematografe, deja începusem să învinuiesc tot ţinutul Ardelenesc, în care niciodată nu se întâmpla nimic pentru mine în afară de examene şi clătite în Haşdeu. Apoi, am ajuns în Bucureşti şi lucrurile au început să se întâmple la Londra, la
Paris, dar, mai ales la Londra. Uneori am senzaţia că am crescut direct proporţional cu nemulţumirea mea.
Aş fi de trei ori mai ambiţioasă decât sunt. Aş avea un cuvânt nu numai în faţa altor oameni, ci inclusiv în a mea. Aş ţine cont de sfaturile celor mai şcoliţi ca mine şi nu m-aş crede mai deşteaptă decât sunt.
Dac-aş semăna şi numai de jum’ate, aş fi cea mai harnică din câte aş putea să fiu. Nu mi-ar fi greu să mă ridic din scaun şi nici să mă aplec după nimic, aş fi aprigă şi hotărâtă, înţeleaptă şi reţinută. Iar bunica nu-i femeie cu şcoli înalte, doar cu un bun simţ pe care nouă nu ni l-au predat nici la facultate.
Ştiţi ce mi-a spus acum când ne-am văzut, cu cea mai serioasă variantă a feţei pe care-o deţine: Tu, Miruna tu, să vezi ce am păţit! (Când îmi zice “tu-miruna-tu”, ştiu că-i groasă)
Întotdeauna am crezut că cea mai tristă condiţie în care poţi ajunge ca femeie e aia în care te bucuri de-un fier de călcat la Crăciun. Sau aia în care îţi doreşti unul. Niciodată nu am găsit cadourile de uz casnic precum oale, tigăi, etc o expresie a bunului gust. De nici o parte, ca să ne înţelegem. Nici de cea a neinspiratului care le face şi, cu atât mai puţin, de cea a nefericitei care se bucură. În concepţia mea de cadouri cu stil, pe lista de aur stătea colierul cu diamante, un weekend la Praga (n-am fost niciodată) ori clasica, dar nu ieftina, … cutie cu bomboane!!! Toate de bun gust, mai ales ultima. Nu sunt fanul florilor oferite cadou, fiindcă mi se pare hilar să duci cuiva o mortăciune. Buruienile sunt frumoase în ghiveci, doar că nici genul ăsta de cadou nu se potriveşte cu oricine. La mine, de exemplu, în maxim o săptămână se transformă precis în sus-numita stare de descompunere.
Pe scurt,
Orice om cât de cât învârtăreţ în România noastră ştie la el în oraş cel puţin o sursă, care “fură” parfumuri din Germania şi le dă la jumătate de preţ, o altă sursă care fură eventual ochelari cu D şi G kitschos lipite pe ei, încă una care aduce haine de firmă, etc. Fiecare să se descurce cum ştie, întotdeauna am zis că pentru orice produs, la orice preţ există un client dispus să plătească suma respectivă la momentul respectiv. Totul e să-l găseşti.
Aici intră internetu-n joc.
Cică pe ebay se vând !!! etichete de firmă. Doar etichetele!!! Adică, unii şi le cumpără cu haine, fără a pune aparent preţ pe ele, că le taie şi le licitează pe net. Dar tocmai acolo-i Spielu’, că oamenii obţin preţ bun şi uite-aşa înfloreşte industria snobismului postmodern şi se dezvoltă tehnica paşilor mărunţi: Îţi cumperi doar nasturii Chanel, că, pentru tot sacoul, mai trebuie să treacă vreo 3 bărbaţi prin patul tău. Scuzaţi-mi sarcasmul, dar, serios acuma: să-ţi cumperi etichete???
Mi se întâmplă a nu-ştiu-câta oară să stau la masă cu un fumător, eu să mănânc (sau nu, nici nu cred că e important), să fiu întrebată dacă mă deranjează că fumează, eu să răspund că da, ăla să se supere şi gata să fie povestea.
În primul rând, dacă mă întrebi, eu îţi răspund. A, că n-ar trebui să mă întrebi şi ar trebui să ştii tu singur din străfundul bunului tău simţ e altceva. Şi tot la fel, nici eu n-ar trebui să mă simt câtuşi de puţin prost după ce tu pui botul, îţi strângi jucăriile şi pleci de la masă..
E vremea să înţelegem că suntem pe post de egalitate nefumătorii cu fumătorii. Nu e ca şi când ei ar avea drepturi mai multe decât noi sau asupra noastră. Faptul că mă deranjează fumul de ţigară (mai ales la masă) nu e o fiţă. Chiar mă deranjează. Mi se pare că mâncarea are un gust de parcă ai fi tăvălit-o prin scrumieră. Însă aş prefera să nu vă mai deranjeze că mă deranjează, doamnelor şi domnilor, sau că vă răspund sincer la o întrebare. Şi, poate putem rămâne şi prieteni în continuare!
Şi ca să ne înţelegem: a fuma sau a nu fuma e o alegere personală. Fiecare pentru el, ca atunci când îţi alegi chiloţii dimineaţa. Doar că după asta, nu-i dai şi altuia să-i poarte!
Dumneavoastră ce răspundeţi când vă-ntreabă? Purtaţi chiloţii altora?
