Categoria: sănătatea e starea de normalitate (Pagina 52 din 55)

Să facem sex bine

Aseară au dat năvală peste noi nişte dudui care ne-au umplut masa de prezervative. Erau mai multe chestii din alea mici şi roşii ( 😉 )decât sucuri şi limonade. După, a venit o tipă care ne-a întrebat dacă lucrăm la ceva asociaţie… Habar nu am ce am făcut să merităm asemenea cantităţi, că faţa nu ne prea ajută, dar zic… motiv de bucurie. Culmea e că atâta ne-am minunat, de în final noi am plecat şi ele nu; le-am uitat acolo pe masă.

Mă bucur de fiecare dată când dau peste o campanie de genul sau, mai ales, când dă ea peste mine. Apreciez broşurile alea făcute ca pentru proşti, însă tare mă-ndoiesc că proştii îşi pierd vremea cu ele… Ce vreau eu să spun în câteva cuvinte e extrem de simplu. Sexul neprotejat nu e o idee bună decât dacă partenerul a trecut proba timpului şi dacă eventualitatea unui copil în viaţa voastră ar fi o bucurie legală.

  1. şansele unei femei de a rămâne însărcinată sunt infinit mai mici decât de a nu rămâne. Perioada fertilă din lună (adică, acea perioadă în care poate rămâne însărcinată) este de câteva zile, 2-3-4-5, la mijlocul ciclului menstrual. Ciclul menstrual se referă la perioada cuprinsă de la o menstruaţie până la următoarea.
  2. expresia “i-a venit ciclul” e o aberaţie din seria “mă doare apendicita”. Aşadar, menstruaţia e lichidul secretat, ciclul cuprinzând toate procesele întâmplate în cele 28-35 de zile.
  3. lupta pentru procepţie este una aprigă şi tragic de dureroasă. În ciuda acestui fapt, în ciuda celor DOAR câteva zile din mijlocul perioadei, încă ne confruntăm la nivel de societate cu un mare număr de sarcini nedorite. De ce? Pentru că ne credem mai deştepţi decât natura, pentru că noi credem că le ştim pe toate, că nouă nu ni se poate întâmpla.
  4. metoda “fereală” (coitus interruptus) e un fel de capcană, fiindcă şi lichidul seminal conţine spermatozoizi. Şi nu tocmai pe ăi mai breji.
  5. chiar dacă astrele şi calendarele dau verde, întotdeauna există posibilitatea unei ovulaţii spontane ,)
  6. sexul oral nu lasă sarcini nedorite, doar unele boli. Asta dacă se înghite lichid seminal/spermă sau lichid menstrual. Deci, da prezervativul are şi indicaţie pentru sex oral. De ce credeţi că s-au inventat aromele de cauciuc?

Eu zic să ne iubim legal. Aşa e fun şi în timp ce, dar nu numai 😉

De ce să NU ne fie frică

În imediată legătură cu postul precedent şi cu o tentă umoristică, după care închei, că de nu, visăm şi noaptea…,

De ce sa NU ne fie frică de:

  • Injecţii: Ce nu te-omoară, te-ntăreşte.
  • Durere: Toată minunea ţine trei zile.
  • “Polizor”, “albinuţă” aka turbină: e Muzică, nu zgomot! Romantic…
  • Tratament: Încercarea moarte n-are. (auleu, şi planeta era deja suprapopulată..)
  • Diagnostic: Mai bine mai târziu decât niciodată.
  • Accidente: Îţi trece până te măriţi.
  • Halatul alb: Înger cu “chip” de demon. (ştiu că era invers; am adaptat)
  • Necunoscut: “Omne ignotum pro magnifico est” ( = Tot ce-i necunoscut e minunat)

De ce ne e frică de doctori (II)

Întâi vă povestesc unul din primele episoade care m-a făcut celebră dincolo de graniţele familiei: la 4 ani, operaţie de polipi. Nu e limba chineză, dar orice acţiune care implică un copil de 4 ani se ridică la acelaşi nivel de dificultate. Rezultatul? Excepţional (în afară de faptul că pe unul din domnii polipi l-am înghiţit cu fulgi cu tot, ce să fac, eu credeam că pot pleca acasă…). Fără urlete, fără strigăte, doar câteva lacrimi pe final. De la toată povestea asta am amintiri destul de clare. Ştiu camera aia cu ciudăţenii colorate pictate hidos pe pereţi, mai ştiu ursuloiu’ ăla maro şi prăfuit de pe dulap, scaunul metalic în care m-au aşezat şi nasul atipic al doctoriţei. Pe femeia asta am recunoscut-o la ani buni distanţă, după nasul ăla. În fine, explicaţia stă în psihoterapia care s-a făcut cu mine acasă. Mi s-a explicat pas cu pas ce mi se întâmplă, am înţeles că e rost şi să mă doară, am înţeles şi că oricum o să se întâmple. Iar dacă stau cuminte se întâmplă accelerat.

La final, doctoriţa mi-a zis că ea n-a mai avut copil să-i stea aşa cuminte niciodată, iar părinţii mei au primit felicitări, probabil. Asta nu-mi mai amintesc. Decât batistele cu sânge pe care le umpleam, în loc de muci. Acolo am învăţat eu să-mi suflu cum trebuie nasul. Şi mai ştiu că m-am întrebat cum mama naibii am ajuns eu până la vârsta aia fără să ştiu să-mi suflu nasul. Copii…

Revenind la registrul de maximă seriozitate, frica faţă de doctori (fie dentişti sau nu) se manifestă. Din două motive principale:

  • ori ne e frică pe baza memoriei involuntare, adică a unei experienţe percepute ca dureroasă
  • ori, fiindcă nu ştim ce ni se va întâmpla, lucru extrem de probabil (excepţie făcând preapomenita mamă omida)
  • Şi mai este o categorie aparte a celor care fug de doctori ca dracu’ de tămâie: tot doctorii! Ştiu pe unul care nu-şi pune dinţi că-i e frică de orice coleg în viaţă, pe unul care îl ia pe “mă duc mâine” când vine vorba de analize şi pe altu’ care-i cu “las’ că ştiu eu”, chiar dacă nimeni nu le ştie pe toate. Unii nici chestia asta nu o ştiu. Iar orice suprapunere cu realitatea mea apropiată nu e deloc coincidenţă. Dar data viitoare cotizaţi dacă vreţi reputaţia intactă. 😉

Ne e frică din cauza:

  1. unei idei. Da, fiindcă de mici ne-am auzit mama ameninţând că, dacă nu suntem cuminţi, ne dă nenea doctoru’ injecţie. Sau mai sunt mămicile alea care cum dau pasu’ în cabinet îi zic pruncului: să stai cuminte, că nu-ţi face nimic. ALAAAARMĂĂĂ!!! Vă rog, nu mai distrugeţi relaţia medic – pacientuţ înainte ca ea să se nască. Detalii la rapas sau gheghe.
  2. halatului alb şi mirosului (nu doar la dentist). Să vă spun concret: halatul e o barieră de protecţie între vestimentaţia “civilă” a medicului şi pacient. Scopul e păstrarea unui mediu cât mai aseptic posibil. Ok, deci ne-am lămurit că halatul nu muşcă, ba e mai mult în folosul pacientului. Că el e până la urmă ăla care are de-a face cu toţi microbii de pe stradă. Iar mirosul se trage de la anumite substanţe, a căror prezenţă e obligatorie în anumite cabinete, ghiciţi de ce. Că poate vine vreunul cu gura în pioneze, de nu ştii de unde s-o apuci şi ai nevoie de una alta… mie personal îmi place mult mirosul din cabinetul stomatologic, adesea mi se ghicea el în locul parfumului. Ştiu, mitul blondelor tocmai a fost parţial dărâmat.
  3. predicii. În general, medicii se enervează când văd halul în care te prezinţi la consultaţie. Ei ştiind stadiile premergătoare halului şi soluţiile mult mai simple de rezolvare a lor, se enervează într-un prea evident mod. Adevăru’ supără omu’. Păcat că nu-l şi sperie.
  4. injecţiei. Pfoaaa, ăsta e punctul culminant. De cele mai multe ori, înţepătura aia care e cât o pişcătură de purece, ba mult mai plăcută chiar, declanşează mai mult tam-tam înainte decât după. Aţi observat? Cât ne căcăm pe noi, când îl vedem pe ăla că desigilează seringa, că rupe capul fiolei, înfige acul şi aspiră lichidul, ba mai schimbă un ac, apucă vata albastră de spirt, iar glorios înainte de marele final, împinge primul jetul din seringă în aer. (Ţineţi-vă chiloţii peste buci, suntem pe blog, nimeni nu înfige nimic în nimeni. Pentru asta ar fi nevoie de un disconnect de la reţea.) A, şi-ţi mai şi cară două, în semn de “poate nu stai cuminte, ‘raţ-ai dracu”. iar până să zici un mac-mac, e gata spectacolul şi tu ai ratat deznodământul. Însă stresul de dinainte rămâne, nu impresia post-injecţie.    Ok, la stomatolog e şi mai creepy, că noi ăştia avem o sculă fenomenal de intimidantă, pe numele ei seringa Fischer, cu care se execută anesteziile. Ţineţi minte aşa: de obicei, înainte de a înfige acul, medicul fâsâie un spray peste locul respectiv, taman ca să nu simţiţi înţepătura. Şi după puncţie, anestezicul se lasă progresiv, tocmai pentru a tatona terenul în care înaintezi cu acul. Şi ca să nu-l doară pe ăla. Deloc.
  5. durerii. Auliu, auliu, orice, îmi dau şi sufletu’, numa’ să nu mă doară. Aici poate fi şi eroarea medicului, care nu-l previne întotdeauna pe pacient. În general, cam ştii când şi ce doare, iar omul altfel primeşte senzaţia dacă e pregătit. Dar na, asta e treabă e conduită şi gusturi în ceea ce o priveşte. Pe de altă parte, uneori e important stomatologul să lase fără anestezie, să vezi dacă-l doare. Să vezi până unde îl doare. Uneori e reuşita unui tratament depinde de o mică înţepătură, pe care tre’ s-o semnaleze omu’. Fără aia, te-ai dus pe plută, fără durere cu tot :p Şi dacă doare puţin, poate puţin mai mult, asta este, suportăm. Cu luciditate şi cooperare. Tocmai pentru a scurta durata suportării. I mean, ce e etern pe lumea asta, scumpă BabyRacy? În afară de dragostea mamei pentru mine.
  6. amintirilor. Nu înseamnă că dacă te-a durut atunci, e musai să se repete. La fel cum nu înseamnă că dacă prima iubită ţi-a dat papucii, la fel va face şi a doua. De obicei se întâmplă, că doar nu te vei însura minor.
  7. necunoscutului. Întreabă-ţi medicul. Nu-ţi căuta informaţiile online, acolo are acces tot tăntălăul, ca dovadă, şi blondele au ajuns pe net. Medicul are obligaţia de a-ţi explica lucruri. Astfel, brontozaurel, eviţi influenţa poveştilor “horror”.
  8. diagnosticului. Babele au vorbă, cine se caută se găseşte. Om perfect sănătos nu s-a văzut, de asta unii se tem. Însă mai bine să-ţi cunoşti duşmanul, ca să ştii contra cui lupţi. Pe întuneric se acţionează doar pe bîjbîite, iar adesea te împiedici mai rău.
  9. – implicaţiilor tratamentului. Sunt exemplu viu. De o lună văd ciocolata doar în poze, o miros în gelul de duş şi laptele de corp (tre’ să ţi le-arăt, Simono), o ard în lumânări prin cameră, dar papilele mele gustative încă mai au de tânjit vreo lună tot aşa… Ca să nu mai zic de partea “fără sare” care a dat noi valenţe basmelor lui Creangă. Dar sunt lucruri pe care trebuie să ţi le asumi, că mai devreme sau mai târziu, tot acolo ajungi. Şi cu cât începi mai iute, cu atâta scapi mai timpuriu.
  10. – eventualelor eşecuri ale actului medical românesc. Partea asta cu “românesc” e doar un act de pur snobism de rasă nobilă. Regret să vă informez, ziceţi ce vreţi, mergeţi la capătul lumii să vă scoateţi amigdalele. Din partea mea. Alte accidente. Păţăşti. Ai auzit vreodată că de ce ţi-e frică nu scapi? Ada şi artistu, la voi se referea.

În final, ce să zic, căutaţi până găsiţi o variantă măcar satisfăcătoare de dentist (există, nu-i aşa, Dojo?) sau orice medic care inspiră încredere. Fiecare cu meseria lui, promit, Nicule. Pentru că sunt convinsă că partea terapeutică ce ţine de fenomenul vindecării în sine…e poate nici 50%  medicală, cel mai mare procent revenindu-ne nouă ca pacienţi. Vă recomand cartea “Iubire, miracole şi medicină”. O să mă pomeniţi.

p.s. mulţumesc foarte frumos pentru cooperare; îmi pare rău pentru stresul provocat de zgomotul compresorului sau turbinei sau la ce vă veţi mai referi, gândiţi-vă doar că voi petreceţi ca pacient poate maxim o oră în condiţiile astea. În schimb, medicul ăla, săracu’, stă toată ziua. Dar sunetul e inofensiv, promit. Pe termen scurt :p

De ce ne e frică de doctori (I)

Cum am fost pe meleaguri natale mai des în ultima vreme, m-am nimerit, intenţionat de altfel, în cabinetul stomatologic în care îmi fac practica. Mi se povestise cazul care era aşteptat în ziua respectivă, nu dăm detalii, că cică actul medical e la fel de în secret ca şi cel bisericesc.

Altceva vreau să discutăm, nu cazul. Şi vreau să ziceţi voi mai întâi, pentru că nenea ăsta pe mine m-a uimit. Era tot broboane de sudoare pe frunte şi nici nu apucase să deschidă gura de trei ori. Abia ce mă benoclasem şi eu la el în cavitatea bucală, mă-nţelegeţi. Medicul nu ţinea nici un fel de instrument în mână, ce să mai zic de vreo seringă, cred că doar poza uneia în revistă l-ar fi trimis pe ăsta săracu’ în lumea viselor forţate, cu stele şi cai verzi pe pereţi.

Am dat-o cu psihoterapie spontană, cu ventilatoare şi şerveţele, omul era concurenţa principală la izvorul minunilor, din sursa: frică. La final, act terapeutic îndeplinit, pacientul zâmbitor în oglindă (semizâmbitor, că juma’ de faţă era căzută. Părerea mea e că faţa îi căzuse de când trecuse pragul cabinetului, dar na, teoretic e anestezia de vină…), îl întreb: Acum că aţi scăpat cu bine, îmi spuneţi şi mie, am o teribilă curiozitate, de ce v-a fost atât de frică? (mai ales că omul îmi zicea că mai fusese la acelaşi medic, iar revenirea lui însemna că a plecat mulţumit, nu killerit.) Ce îmi răspunde? Cică … într-o bâlbâială bruscă… n-a mai fost demult la stomatolog. /Şi ultima oară, atunci demult, aşa groaznic a fost? / Păih nu, da’ na, nu am mai fost demult… / Vă daţi seama că ăsta e orice numai un argument logic nu. Vă rog, răspundeţi la întrebare.

L-am pus pe gânduri. Şi l-am trimis acasă.

Data viitoare îi va fi la fel de frică. Fiindcă frică e peste raţiune. Chiar şi acolo unde raţiunea există.

Suntem informaţie

Noi suntem 99,99% informaţie şi doar 0,01% masă.

Acesta este un adevăr general. La sfârşitul acestui post, sper să fie un adevăr înţeles.

Citatul aparţine unui profesor audiat la un congres de la Mamaia mai demult, însă adesea prezente în conversaţii, la cafea. Şi în seara asta s-a întâmplat din nou, am ajuns la vorbele omului. Erau apropo de terapia naturistă vs cea alopată, apropo de resursele naturii folosite inteligent pe post de leac vs sintezele artificialo-chimice.

Orice element, orice masă are o încărcătură. Negativă sau pozitivă. Asta e fizică de a şasea, fără teoria băţului de chibrit. Pe baza acestei încărcături, înainte de a se atinge, masele se atrag sau se resping. Deja de la acest nivel se naşte o interacţiune, un soi de contact, însă nu unul de natură fizică, ci unul la nivel informaţional. Câmpul fiecărei mase e parte din încărcătura ei şi pe baza acestuia se determină fenomenul de atracţie sau respingere.

Acuma, organismul nostru care e un deştept din naştere recunoaşte elementele din natură ca fiind proprii. Şi atrage cu fiecare moleculă a sa atât informaţia, cât şi masa substanţei respective, integrându-o în sistem. Asta apropo de terapia naturistă. În schimb, atunci când organsimul detectează o substanţă rezultată în urma artificiilor din eprubetă, informaţia pe care o decodează determină fenomenul de respingere, asimilarea având nevoie de vreme îndelungată şi mecanisme complicate.

De aceea administrarea mai multor hapuri în paralel e de evitat. Fiindcă ele interacţionează. Iar organismul uman are nevoie de un fel de traducător cu normă-ntreagă ca să priceapă ce vrem noi să-i spunem. Dar el nu e vreun retardat, chiar dacă noi îl tratăm ca pe unul. E suficient să-i vorbim pe limba lui şi el singur va şti ce-i de făcut ca să vină de hac duşmanului.

  1. Nu condamn terapia alopată, ar fi o erezie din partea mea, că doar pe ea îmi clădesc o carieră. Însă datele concrete adunate până acum, acelea pe care le găsim în manuale de literatură medicală şi studii efectuate, statisticile prezentate şi eşecurile înregistrate mă plasează în mijlocul unei ceţi medicale de densitate mare spre foarte mare. Şi atunci, nu pot decât să îmbrăţişez orice lucru care face bine. Fără a pune condiţii şi seta reguli care nu fac decât să ne piardă timpul. TIMPUL pe care poate unii nu îl mai au.
  2. Dacă un fir de iarbă a făcut bine o dată unui om, păi atâta aş studia firul ăla de iarbă, l-aş despica în cincizeci, l-aş suci şi pe faţă şi pe spate… până mi-aş explica minunea. Dar între timp, nu aş sta să mă scarpin în cap că dacă şi cu parcă, ci aş striga în gura mare întregii lumi, uitaţi minunea. Dacă s-a putut o dată, la un om, se va putea şi a doua oară. Cu siguranţă.
  3. Păcat că oamenii sunt sceptici, păcat că e atât de comod să dai banul şi să-nghiţi pastila. Păcat că suntem atât de ignoranţi şi ce trist, că suntem atât de mulţi. Că nu primim o informaţie, ci o respingem din start, ca organismul nostru – medicamentele, cele de toate zilele.

Multă Sănătate şi puţină Chibzuinţă vă doresc!

Cum ne spălăm corect pe dinţi

Ăsta e un post pe care mă gândesc demult să-l scriu. Că degeaba o tot dau eu în sus şi-n jos pe asta cu spalătepedinţi punct ro 🙂 dacă nu şi dezvolt ideea.

Continuare

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 119 queries in 0.452 s