Categoria: o copila care respira gandeste si simte (Pagina 2 din 16)

Primele 7 luni în România

fericirea-in-casa

Când am plecat din Anglia, băiatul nostru avea 1 lună și o zi. Fix acum 7 luni, în 15 martie 2016. Au fost multe cutii, multe bagaje, dar și mai multă bucurie. Am venit plini de entuziasm, Speranță era numele nostru mic. Aduceam cu noi atâta experiență, atâta muncă și cea mai mare realizare: 4 kg de bebeluș adorabil.

Continuare

Toţi Petrişorii noştri

4 inimi

De când mă ştiu, la noi în familie au fost 3 de Petru: bunicul, tata şi subsemnata. Deşi am întrebat-o serios pe mama de ce i-a lăsat să-mi facă un ca asta şi să mă treacă “Petra” în documente, cu timpul, a ajuns să-mi placă, fiindcă nu mai era nimeni ca mine. Frau Lehrerin mi-a zis “Petra” în clasa întâi, cu accent german şi rârâiutul ei fermecător. Oricum, mi-ar fi plăcut orice scotea femeia pe gură, deci aia a fost. Aşa am rămas până am terminat liceul, iar prietenii mei din vremea aia încă mă strigă aşa 🙂

Continuare

Mulţumesc

Am revenit dintr-un concediu în România, doar că, de data asta, am şi rămas în România apoi, ceea ce e MINUNAT. Mă bucur de fiecare clipă pe care o petrec acasă, mă încarc cu iubire şi optimism când îi văd cum ne aşteaptă-n poartă, cum ne umplu portbagajul cu de toate, cum îi cântă fiului meu şi el chiuie de fiecare dată. Tehnologia a avansat mult, avem skype şi facebook, internet mobil şi roaming gratuit şi, cu toate astea, probabil lecţia vieţii mele e că iubirea nu are nevoie de conexiuni. Oricum aţi interpreta asta.

miruna ioani

Pentru cine nu a fost online weekend-ul ăsta, vă invit să citiţi aici o poveste frumoasă, spusă pentru Bogdan Buburuz, Vocea Transilvaniei.

Continuare

Încă un pic

 

vise

Întâi, l-am cunoscut pe el, care era departe, şi suspinam între 2 întâlniri. Încă un pic. Mai merită să rabd şi până data viitoare, tot asta îmi spuneam.

Apoi, m-am dus la el, de-am devenit şi eu departe şi-am descoperit doruri de alte naturi. Încă un pic. Şi ne întoarcem noi în România, ăsta era gândul seară de seară.

Şi, iată-ne, întorşi, veniţi, aduşi. Încă aştept şi tot îmi spun. Încă un pic, Miruno. Şi te va recunoaşte Pământul. Strada. Maşina.

Ştiţi, mi-am pierdut de atâtea ori rutina, încât sunt ca mahmură toată ziua. Port multe conversaţii în capul meu, cu mine. Ghiciţi ce-mi spun? Încă un pic.


Textul ăsta e o încercare mută de a scoate un dop pe care-l simt aşa în vârfurile degetelor uneori, alteori în capul pieptului. Emoţia îmi lipseşte dintre cuvinte, parcă-s certată cu limba română. O simt de parcă m-ar pedepsi c-am înşelat-o atâta vreme. Hai să ne-mpăcăm, cuminte, lasă-mă să dorm şi să visez cuvinte.

imagine via shutterstock, vise

Dacă doriți să aflați când scriu, vă invit să urmăriți pagina de facebook a blondelor.

Primele 2 luni împreună

sau cum poate fi perfectă viaţa unui om.

shutterstock_318005417

Peste puţine ore, acum 2 luni fix, venea pe lumea asta. Continuarea preafericită a unei poveşti de iubire. Un om mic, cu ochii mari şi gene-ntoarse. Semăna leit cu tată-său. Mirosea a natură şi a Dumnezeu. Plângea încet, dar din tot sufletul. Respira grăbit şi cu tot trupul. Cunoştea secrete, pe care noi le-am uitat.

Continuare

După 10 ani

După ultima oră din clasa a doișpea, ne-am înșirat la o masă din Piața Mică, printre molozul a ceea ce urma să fie ”Sibiu, capitală culturală europeană” și râdeam că, poate măcar la întâlnirea noastră de 10 ani, să se fi terminat șantierul. Deja dura de câțiva ani.

În ziua aia m-am întâlnit cu Narcis și i-am spus că o să dau la medicină. (Narcis e o figură magică a vieții mele, exact ca un personaj de basm. Pe vremea aia, încă purta și barbă…) Habar nu aveam de ce, doar simțeam că așa e bine. Iar întâlnirea noastră am luat-o ca pe un semn bun, de la Univers. Era perioada mea de început de trezire, noroc că mi-a folosit și facultatea asta la ceva 😉

Șantierul a mai ținut un pic, fiind metafora perfectă a anilor mei de liceu. Întâlnirea asta nu e atât despre alții, cât e despre noi și cei care am fost. Acum 10 ani, mi-aș fi pregătit ținuta cu 2 luni înainte, aș fi ținut cură de slăbire vreo 3. În timpuri actuale, abia azi m-am hotarât ce să pun pe mine, nu mi-am cumpărat nimic nou, plus că nu vreți să știți ce cât tocmai am mâncat aseară.

După 10 ani, după multe reproșuri și momente pierdute, mă duc să-i arăt Mirunei de atunci că viața poate fi trăită și altfel. Că libertatea e când ieși din capul tău și frumusețea e zâmbetul de dimineață. Mă duc să-i spun câtă dreptate a avut să fugă, să doarmă, să nu știe.

Și mă mai duc cu el de mână. În ciuda tuturor Mirunelor care au plâns vreodată. Dac-ar fi știut ele…

 

 

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 58 queries in 0.198 s