Cum a fost la noi (Paști 2022)

Viața nu mai e cum a fost și fiecare se străduiește să facă pace cu timpul după puteri. Fiindcă el trece fără să ne întrebe ce părere avem, cât de mult ne doare ce pierdem sau cât ne dorim ce urmează să câștigăm. Pentru că viața mereu e așa. Îți ia și îți dă.

Anul ăsta de Paști n-am avut prăjituri, dar încă am avut-o pe cea care le făcea. Și nici nu le-am simțit lipsa, pe cuvânt. Fiindcă m-am bucurat atât de mult s-o știu acolo cu noi, chiar dacă fizic lipsea. Geli se recuperează după o căzătură, o fractură multiplă și o operație la picior. E în pat, dar e optimistă și trage de ea.

De câte ori a întins masa, mama a pus farfurie și pentru ea. Când am plecat la București, am ridicat privirea, să îi fac cu mâna la geam. Și faptul că nu era n-a fost așa de dureros, fiindcă undeva totuși mai era. O pot suna. Îi pot trimite flori. Ea îmi răspunde, râde și încă se dă cu cremă pe față și ne întreabă dacă în camera ei miroase frumos 🙂

Paștile ăstea au fost ciudate pentru noi, ca și cum Geli ne pregătește pentru viața fără ea.

Fac o pauză, fiindcă niște stropi în cad pe pantaloni și vreau să-i las să curgă pe toți câți i-am ținut până acum.

Așa diferite, Paștile astea au fost totuși bune cu noi. Geli zice că ea e pregătită, dar noi nu suntem și nici prea curând nu vom fi. Când e omul tău, nu e niciodată momentul potrivit. Indiferent ce-i scrie-n buletin. Să nu plângeți după mine, mi-a zis. Eu mi-am trăit viața, mi-am văzut nepoții, strănepoții, sunt o norocoasă. Să vă bucurați de ce aveți, să nu plângeți după ce ați pierdut. După viață vine moarte, Miruna. 

N-am putut să-i spun că vorbește prostii, fiindcă amândouă știam că nu e așa. Nici n-am vrut să minimalizez prin ce trece ea, doar fiindcă nu înțeleg sau nu vreau să se întâmple așa. Dar nici n-am avut puterea să zic nimic în afară să mă uit direct în ochii ei mici. S-o mângâi și s-o pup, da, asta am putut. Să-i țin palmele într-ale mele și să o încurajez cu tinerețea mea. Să o înveselesc cu copiii mei.

Îl văd pe tata cum se pune în genunchi și își îngrijește mama. Îmi amintesc că nu e numai trist, ci și minunat cumva. Că viața e o buclă și că fiecare poate fi în locul fiecăruia. Ieri ea îl îngrijea pe tata-mic, azi el vede de ea ca de-un copil. E dureros și minunat, în același timp. Să nu plângeți, copii, deși de ce să nu plângem, dacă asta simțim. Ne-am și certat, dar imediat mi-am dat seama că sunt alte emoții mai profunde mascate în nervi. Și mie mi-e greu, și ție ți-e greu, deci hai să nu fim tâmpiți. Deci hai să ne iubim, hai să ne îmbrățișăm, că doar asta are sens.

O văd și pe mama și mă rog, dă-mi, Doamne, și mie măcar jumătate de noră ca ea. Să-mi pună farfurie și când lipsesc. Să-mi aducă pătura preferată în spital. Să-mi aducă zmeură și pepenele preferat. Să mă țină de mână când e greu și să-mi dea curaj când îl pierd.

Cred că tocmai am avut un salt mental. Știți cum se ridică bebelușii, de îi vezi de la o lună la alta tot mai conștienți? Cred că așa sunt și adulții pe măsură ce îmbătrânesc. E cutremurător să vezi că oamenii tăi se topesc și dispar. Nu e o noutate, clar, dar nici nu ne putem preface că viața merge mai departe ca și când nu ne-ar păsa.

Să rămână și Miruna, să vadă cum îmi faci, a zis Geli înainte de o ședință de gimnastică cu tata. Și Miruna a rămas. Și a simțit că o ștafetă i s-a predat. Lecția ”cum să ai grijă de părintele tău”, iar îmi plouă pe pantaloni.

Deși o mai văzusem pe mama cu mama ei, acum a fost diferit, fiindcă Geli e ultima bunică pe care o mai am.

Sunt foarte multe emoții, Miruna a rămas. A văzut. A înregistrat.

Te-am iubit mult.

Eu încă te iubesc.

Să nu mă uiți niciodată.

Nici nu mă gândesc.

Aș opri timpul în loc, fiindcă simt o durere în cerul gurii chiar acum și nu prea mai văd bine din nou. Copiii sunt cei mai drăguți, iar părinții noștri sunt toți. Ne facem casă, ne iubim și suntem sănătoși. Cum putem opri timpul în loc?

Altfel, Paștile au fost frumoase, iepurașul e venit, copiii s-au bucurat. Am făcut multe stories, că m-am învățat să pun stories pe instagram. Acolo puteți vedea ce fac când nu scriu pe blog. Follow me, deși nu e prea interesant.

Doar să nu vă așteptați la machiaje perfecte și manichiuri proaspete, că n-o să vedeți. Să vă așteptați ca adesea să spun ce vă trece și vouă prin cap. Dar nu pentru că aș avea vreun glob de cristal, ci pentru că oamenii seamănă între ei ceva de speriat.

I-am sărbătorit pe mama mea și pe tatăl soțului, am alergat prin iarbă, am plantat lintea din București, copiii au scos ceapă verde din pământ. Au fost Paștile fără prăjituri, dar nici că ne-am supărat, fiindcă a fost cu noi cea care le-ar fi făcut dacă ar fi putut.