Când tu strigi ”iceberg, iceberg”, în timp ce restul oamenilor vor să danseze

Glennon Doyle povestește în prima ei carte despre o seară, când era internată la psihiatrie cu o bulimie scăpată de sub control, posibil și dependență de alcool. Dacă țin bine minte, avea 14 ani. Nu învăț pe de rost pasaje din cărți, dar ăsta a rămas cu mine:

Îi povestește colegei sale de salon, Mary Margaret, despre stră-stră-bunicul ei, care lucra într-o mină. Din când în când se adunau acolo niște substanțe toxice sub formă de gaz, care îi puteau omorî pe mineri. Așa că luau cu ei un canar sensibil la aceste otrăvuri. Când substanțele toxice deveneau periculoase, canarul înceta să cânte. Liniștea îi avertiza pe mineri să plece urgent de acolo, altfel urmau să moară toți.

Și Glennon spune ceva de genul către Mary Margaret: ”Dacă nu suntem nebune, ci doar niște canari în această lume?”

Se întreabă dacă nu o fi posibil să nu fi inventat nimic din toate astea, ci doar să perceapă adevăratul pericol din aer. Zice că ea crede că lumea e doar oarecum otrăvitoare și că unii oameni au fost făcuți să simtă asta mai devreme.

Că în multe locuri din lume canarii sunt apreciați. Ei sunt șamanii, poeții, înțelepții.

Însă nu și aici.

Și zice: ”Noi suntem cei de pe prora Titanicului strigând ”iceberg, iceberg”, în timp ce restul oamenilor nu vor decât să danseze. Nu vor să știe cât de frântă e lumea, așa că își spun că noi suntem frânți. Când ne oprim din cântat, ei ne închid, în loc să caute oxigenul.”

Acum câteva zile un medic mi-a spus că sunt un canar. Deloc nebună, nimic nu mi-am imaginat. Și e foarte probabil ca vestea asta să mă fi vindecat.

Voi nu știți, poate ați mai prins frânturi din ce am scris. Am făcut o intervenție medicală care s-a complicat. Încă una, care iar s-a complicat. Și a treia, care va fi ultima.

După prima am avut dureri sinistre, ceva de speriat. După a doua, medicul m-a avertizat că iar va durea. Și a durut, dar am îndurat, deja știam la ce să mă aștept. Am fost bine, apoi n-am mai fost, n-am vrut să deranjez cu telefoane sau să insist. N-am vrut să fiu pacientul ăla care sună vineri seara ”mă doare de două zile, dar m-am trezit să vă deranjez acum”.

Am îndurat fără să știu că sunt un canar. Pentru mine, să ascult de medic a fost mai important decât să ascult de propriul meu corp. Care urla: Nu e bine ceva!

Dacă a zis că mă doare, rabd.

Și, uite-așa, am plimbat niște zile o infecție în corp. Un abces, my friends. Care a crescut până n-am mai putut merge, de m-a încălțat mama și m-a dus aproape plângând la chirurg. Mi-a operat abcesul, felicitări, ai scăpat.

Doar că eu – tot un canar.

Sigur că s-au mai întâmplat o mie de chestii în paralel, nu întrebați. Canarul nu a mai cântat. Doi copii, ei nu înțeleg ”așteaptă puțin”. Deși au fost grozav de înțelegători, fiind în același timp niște copii.

Toți ziceau că sunt bine, că n-are cum. Uite, medicina zice cutare și cutare, asta e evoluția, noi suntem foarte inteligenți, durerile fac parte din vindecare.

Dar canarul nu a mai cântat. Liniștea lui era ceva de speriat.

Am ajuns să cred despre mine că îmi imaginez. Că sunt o sensibilă. Sau poate o nebună. Că toată perioada asta și tot prin ce am trecut mi-au pus nervii la încercare în asemenea hal, încât nici nu mai știu ce simt. Pacienții ca mine dezvoltă psihoze, nu e ceva rar. Să mai iau o pastilă, poate mâine va fi diferit.

Doar că liniștea canarului nu e niciodată semn bun.

Și m-am întors la doctor. Și el a confirmat.

Nu ești nebună, ești un canar.

Nu-s nebună? Ce noroc! Da, abcesul a revenit, nici nu cred că a plecat, iar eu îl am singură de vindecat. Sunteți un caz atipic, nu am mai văzut așa ceva. Trei medici, mă simt foarte special.

Nu vreau să fiu ”un caz”, dar oi avea ceva de învățat. Ce facem acum? Așteptăm. Poftim? Da, să vedem ce se întâmplă. Așteptăm.

Știți ce simt? Că adevărul m-a eliberat. Canarul cântă din nou. Mai e un pic până să și danseze, dar nu-i nimic. E mult mai ușor să tratezi o infecție decât o nebunie din cap.

Nu vă fie teamă să cântați. Și când se face liniște, mai ales atunci, ascultați. Și când simțiți că ceva nu e în ordine, căutați. Când cineva spune că nu mai poate, acționați. Când corpul vă dă niște semnale, nu ignorați. Când ați obosit, vă opriți. Când nu mai aveți putere să puneți rufele la loc. Vasele, în dulap. Copiii, în pat. Șanse mici să fi înnebunit, șanse mari să fiți un canar.

Cip-cirip, v-am pupat.

credit foto Alina Botica, #RawYOU