.jpg)
Categoria: o blonda in lume (Pagina 30 din 33)
trenul accelerat:
Încep doi copiluţi să cânte o lălăită cu asemenea patos, de şi io mă arăt mai entuziasmată când mă trimite mama cu gunoiul. Glumesc. La noi, gunoiul se duce singur.
Oamenii încep să scotocească după portofele, le-aş da şi eu ceva numa’ să tacă o dată!
Sunt mici şi cântă fals. N-au nici o vină şi le-o fi foame.
Eu am două mere şi-un sandwich.
Da’ nu risc să mă înjure ca ăla din intersecţie, căruia i-am dăruit ultimul baton de ciocolată Merci.
Plus, eu nu sprijin cerşitul! Şi nici pe părinţii lui.
Toată lumea doarme. În vise nimeni nu cerşeşte. În vise, banii nu au valoare. În realitate, situaţia se schimbă.
Iar eu merg la mare (netul merge cu mine! nu mă pot abţine, doar v-am spus). În mijlocul unui tren agitat, cu laptopul pe genunchi, căştile în urechi şi zâmbetul pe buze, weekendul începe cu Snow Patrol pe repeat. Până la epuizarea acumulatorului.
Să ne vedem bronzaţi.
Un sas nu-şi ştie citi biletul. Îl ajut şi traduc.
În semn de recunoştinţă vine şi mi se aşează vizavi. Na poftim, nu că aş fi avut vreo speranţă să trag un pui de somn în loc de a lega conversaţii inutile despre vreme şi nemurirea sufletului cu oameni pe care oricum n-o să-i mai văd vreodată.
Tipu’ e drăguţ, îmi povesteşte câte-n lună şi-n stele, numa’ bine pică puţină germană cu noaptea-n cap. La ora asta, nici româneasca de la mama de acasă nu-s în stare s-o articulez, apăi limbi străine.
Tot trenul e gol. Că oamenii normali dorm la ora asta.
Dar lângă mine parcă tună şi-i adună. Mai apare o tipă tânără înţelegătoare şi pseudovorbitoare de frumoasa limbă. Facem teoria băţului de chibrit în trei acuma.
Dar, vai. Am uitat să o menţionez pe tanti Veta, călătoare şi foarte sociabilă din fire. Vorbăreaţă, domne, aşa ca oltenii. Ea a zis, că eu n-am nimic cu oltenii.
Buuun.
Mai apar două copile gemene. Ţineţi pasu’ sau recapitulăm?
Deci: un sas, o studentă la drept, gemenele şi baba. Şi… copila blondă care şi-a dat sign out din toate conversaţiile şi relaţiile interumane fără sorţi de izbândă. Ce ţi-e şi cu ăstia dependenţi de net, nu mai au viaţă. Într-adevăr, uneori realitatea offline mă îngrozeşte în asemenea hal, că aş fi în stare să mă şi mărit pe net.
Da’ Vetuţa asta a noastră e o tanti foarte curioasă din fire. De fapt, ea nici nu pune întrebări. Doar vorbeşte. Nici nu contează că cel cu care vorbeşte -sasul, mai ţineţi minte- nu pricepe o iotă.
Eu nu ştiu cum vorbiţi voi aşa că parcă aşa vă chinuiţi când vorbiţi aşa. (am citat)
Următoarea ei nelămurire:
Bine bine, da el de ce nu înţelege (asta după fericitul moment în care a înţeles ea că el nu inţelege. Aţi înţeles ceva? :p) Adică, voi de ce ştiţi limba lui şi el n-o ştie pe-a voastră. Adică, în Germania cum, NU SE ÎNVAŢĂ ROMÂNEŞTE LA ŞCOALĂ???
Păih ui aşa tanti, că îs ei mai proşti nemţii ăştia şi s-or gândit, că la ce să se mai obosească acuma, ca să se converseze cu mata cumva? 😉
Okay. A apărut şi un mic extraterestru alergător. E îmbrăcat în verde. Şi pute.
Mă dau bătută.
Dincolo de faptul că New Yorker nu e un magazin de fiţe şi că mulţi îl ocolesc, şi mai mulţi sunt un fel de “abonaţi” aici. Marfa e variată şi accesibilă ca preţ.
Iar eu îndrăznesc să adaug că sunt unele lucruri chiar drăguţe.
O vină pe care o găsesc aici, dar nu numai, e că nu se folosesc toate casele existente. Nu pricep de ce tre’ să faci treişpe-paişpe la o coadă luuuuungă, ca tot tu să le dai lor bani, până la urmă. Şi-apoi să-i mai zici ceva lu’ tata când n-are răbdare să meargă la cumpărărturi!
Dar mi-a sărit în ochi ceva pe punga primită de la ei, în colţul din dreapta jos.
Care, în traducere, înseamnă că pungile sunt valoroase, ele fiind 100% din polietilena. Iar clienţii sunt rugaţi să returneze aceste pungi la magazin, care garantează o reciclare de 100%. Apoi, m-am întrebat, oare de ce scrie în germană. Şi câţi dintre cei care pricep chiar fac ceea ce scrie acolo. Oricum, iniţiativa e nobilă.
Eu una, o să-mi îndes tot felu’ de hodrobele în ea plasă de la New Yorker, toate alea de n-or să încapă în geamantane. Că îmi adun jucăriile şi plec de la Cluj. Pe drumuri.
În Cluj există două mall-uri: Iulius şi Polus.
Două temple, cum le numea un bun prieten, unde merge lumea duminică dimineaţa mai ceva ca la templu.
Sunt foarte curioasă care din cele două e preferat. E drept, sunt diametral opuse ca localizare, dar la ambele se poate ajunge cu mijloc de transport în comun.
Să vedem,
-
Polus are mult mai multe firme decât Iulius. Un plus pentru varietate.
-
Polus e mult prea lung şi lat. Iulius e “mai” vertical. Prefer să mă plimb cu scările rulante decât pe tocurile înfipte în călcâie.
-
La Iulius zona de restaurante e mai drăguţă. Nu-i mare lucru de capul ei oricum, dar dacă e musai să punem semn între ele, ăsta câştigă. În Polus, am avut senzaţia aia de terasă cu mici, bere şi burtoşi. (Plus că nu ştiu cum se face că mereu când mă pun la o masă, lângă mine sunt ori plozi urlători ori urlători turmentaţi. Azi, gălăgia venea de la nişte oameni de lângă masa mea care trebe’ c-or adus duminica tot satul la McDonalds’. În asemenea hal se înmulţeau, că şi-au mai adus două mese, le-au lipit de masa la care eram eu, iar unii au ajuns să ocupe loc şi aici. Măcar de ar fi fost pe silent, poate aş fi terminat şi eu din farfurie.)
-
Iulius primeşte un plus pentru starea toaletelor, care dincolo e… :S Uşa de la intrare se trânteşte în asemenea hal, că faci cu inima de sperietură. Apoi uşile toaletelor propriu-zise SCÂRŢÂIE. De îţi vine să-ţi inhibi mental nevoile fiziologice, numa’ să scapi o dată de acolo.
-
În Polus există: ZARA, MANGO. Berschka, Pull and Bear. Okay, o să ziceţi că şi în Iulius e Mango. Un scuipat de Mango, poate. Da’ bine că este King Art, ca să avem de unde lua cadou pentru tanti Nuţi de la parter.
Concluzie: câştigă Polus. Şi drumul e mai bun şi îngheţata mai gustoasă.
Iar eu…
am mers după rochie şi mi-am luat cărţi.
Ajung azi la bancă în intenţia de a plăti o factură.Factura minunată era în format electronic, adică din inboxul meu copiată pe un stick.
În afară de faptul, că banca respectivă mi-a dat fiori după designul din interior, tanti de la ghişeu îmi zice că … cum adică pe stick? Că nu nu nu, nu se poate. Că nu au voie să introducă nimic în calculator. Nimic personal.
Buuuuuuuun. Adică, trebuie să fac cale întoarsă până la un centru de xerox/listări. Am întrebat-o pe individă şi dacă nu cumva au un calculator care să nu fie prins la reţeaua băncii, unul pe care să-l poată folosi şi omul care mai are nevoie de una alta. Că nu i-am cerut să-mi scoată memoriile la imprimantă.
Lipa-lipa prin căldură (aici deja nu mai e vina băncii) îmi deplasez figura la cel mai apropiat xerox. Dau de un nene “foarte” impersonal -dacă-mi permiteţi. De fapt, de un nene drăguţ. Că până nu e urâcios omul fără motiv, îl putem încadra în categoria drăguţ.
Şi în timp ce meşterea el la butoane, încep eu să-mi scuip tot amarul. Acolo, la om în coşmelie.
!”#¤%&/(!”#)=!”#¤%&/”#¤%&”#¤%!”#¤
Cred că l-am speriat pe bietul, care nu avea nici o vină şi absolut nici o obligaţie să ma consilieze în vreun fel. S-a întors uitându-se fix şi mi-a zis: patruzeci de bani.
Ooooooooooukay (…).
Am mulţumit şi am ieşit “pe silent”. Puteam să-mi păstrez necazurile pentru mine şi să-mi aleg altă persoana căreia să mă confesez. Măcar vreun om pe care să-l ştiu striga pe nume?
Înapoi la banca minunată. Dau factura şi cardul, cu care speram să fie efectuată plata.
Daaaa’ … cu cardul ce-i?
-Păih, cum adică, vreau să plătesc cu card.
Nu se poate. Cash n-aveţi?
O, fir-ar să fie de cash şi de carduri şi de bănci şi de toată tehnologia asta care uneori mai rău ne încurcă decât descurcă! Cum mama soarelui să nu poţi plăti cu cardul într-o bancă?!?!?!?!
Nu, ne pare rău, nu se poate.
Noroc că aveam suma respectivă şi în portmoneu, nu numai pe card. Şi noroc că era tanti de la ghişeu aşa amabilă. Şi am mai zis eu ceva, ea încă ceva , a mai intrat un domn în discuţie, am râs un pic şi uite-aşa, am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea…cu banca din epoca de piatră.
