La mine în cămin e moda “servus, toc“
cu intonaţie pe e:
seeehervus-toc! şi o-ul scurt şi înghiţit cumva…

Tocmai am fost la non-stopul de jos, chioşcul cel de toate zilele sesiunii noastre, sursa principală de nervi că niciodată nu are ce-ţi trebe şi când în sfârşit nimereşti să aibă, cu siguranţă n-are să-ţi dea rest.

Non-stopul care a fost non-stop pe vremea lu’ Adam şi Eva, că nici el nu mai ştie ce înseamnă. Da’ firma şi-a păstrat-0. Cu siguranţă e şi asta o tactică de marketing -inducerea clientului în eroare.
Şi ziceam că am fost în căutare de răcoare la kilogram, dar în schimb am găsit lada de îngheţată goală (ştiu eu pe două vinovate de chestia asta) şi am plecat cu pofta-n cui.
Ba nu, pardon, vânzătoarea, şi mare patroană în timpul liber, -dar foarte amabilă de altfel, ne-a servit o porţie de SERVUS, TOC!

O fi de bine, o fi de rău…?

10 mai este Ziua regalităţii în România. În urmă cu 142 de ani, în 1866, Principele Carol I era proclamat “domnitor al tuturor românilor”, iar 15 ani mai târziu, în 1881, România a fost proclamată Monarhie.

Aş ura cel mai sincer La mulţi ani pe care l-aş putea îndrepta vreodată către ţara asta a noastră. Şi aş strânge în urare tot patriotismul de care NU am dat dovada vreodată.

Ai mei m-au crescut “pentru export” şi mi-au spus-o. Întâi am învăţat să scriu şi să citesc în limba germană şi abia apoi, în română. La mine, în dreptul secţiunii “LB MATERNĂ” nu apărea niciodată româna. Eram fericită să mă uit la RTL2 şi Pro Sieben. Şi tabla înmulţirii am în germană.

Când apărea Iliescu la TV, ai mei făceau spume şi închideau minunea. Abia mai târziu aveam eu să înţeleg ce ziceau ei prin “ăsta-i ăla rău” şi de ce -reacţia quasiviolentă faţă de aparatul nevinovat.

Într-a şasea vorbeam oamenilor la Antena Sibiu despre o Românie cenuşie şi un Occident colorat. Şi eram pregătită să las totul şi să mă duc. Să mă duc acolo, unde văzusem eu străzi curate şi magazine mari, unde ciocolata era mai ieftină şi Mc Donalds-urile mai multe. Unde existau jucăriile din reclamele în pink de pe RTL2.

Între timp, mi-am dat seama că străzile cele mai curate sunt in poze şi că ciocolata îngraşă. Că Mc Donalds’ e o porcărie şi că bunul gust nu e expus în vitrine. De fapt, înţekepciunea asta o câştigam o dată cu un episod trist, în care o una din cele mai drage prietene pleca în SUA. Eram vecine şi colege dintr-a-ntâia. Şi prietene dintotdeauna. Bunicii ei erau şi bunicii mei şi invers. Iar la 1 an după emigrarea ei cu părinţii, bunica s-a stins bolnavă la doar o săptămână înainte de aterizarea avionului american. Nicicum nu au reuşit să schimbe biletul şi nici la înmormântare nu au mai ajuns. Oricum, mult rost nu mai avea.

Telefonul ăla n-am să-l uit vreodată. Cum mă ruga, plângând, să-i port grija bunicului ca şi când ea însăşi ar fi acolo. Şi să-i sărut mâna bunicii cu dorul cu care ar fi făcut-o ea. Vorbele astea veneau din partea unei copile de 14 ani, o zăpăcită şi năzdrăvană, care zâmbea mai mult decât oricine pe lumea asta.

Dar, ghiceam eu, de departe, că zâmbetul ei nu s-a adaptat climei străine. În vara ce a urmat am şi zburat la Ada.

Şi brusc, am început să îmi iubesc locurile, nu pentru ele, ci pentru oamenii lor. Şi am făcut marea schismă între ce e important şi restul.

O dată ce prima parte e standard, restul depinde de fiecare. De bucuria detaliilor suntem direct responsabili.

Zilele astea am prins un interviu pe TVR1 cu regele Mihai. Dintotdeauna mi-a plăcut Majestatea Sa.

După lecţiile de istorie, l-am acuzat într-un fel de abandonarea ţării. Dar lecţiile de istorie nu includ şi unele de viaţă. Iar copiii se pripesc la concluzii.

Azi ştiu că e singura figură în care m-aş putea încrede. Şi m-aş înclina cu respecte.

“Politica oferă stabilitate, iar monarhia statornicie.”

Grădina botanică. O zi de mai.

Verde abundent. Multă lumină.

Şi, discret, culoare. De la intrare, am rupt o buruiană.

Care a devenit vedetă.

M-am plimbat în lumină. Şi am visat în culori.

Iar la ieşire, buruiana

îmi era cea mai dragă.

Fusese alături de mine tot drumul.

Astea sunt faptele. Înţelege ce vrei.

*pozele sunt făcute de mine, fără flickr de data asta 🙂

Duminică dimineaţa:
mă trezesc deosebit de devreme şi fără ceas. ora 10.45. Numa’ bine, o mai prind pe mama înainte de a merge la piaţă.

O opresc şi propun să ne bem cafeaua cu bunica, la Tălmaciu. Asta e un orăşel la 18km de Sibiu, unde-mi locuiesc bunicii.

Super. Zis şi făcut. Bunicul era la biserică, deci am fost numai între fete. Ne-am uitat la poze, am povestit. Plus, eu aveam o jenă pe conştiinţă şi mi-am cerut iertare. Bunica mă iubeşte 😀 chiar dacă nu merit tot timpul.

Înainte de a ajunge acasă,ne oprim prin piaţă. Mă stabilesc fericită cu cea mai frumoasă maşină din lume, într-o parcare surprinzător de goală. Nu stăm mult, că mama uitase portmoneul, iar dacă am fi luat prea multe, am fi ajuns la poliţie, nicidecum la Cluj. Şi eu acolo trebuie să ajung azi. Musai. Că plâng şcolile după mine.

Ne returnăm din piaţă, la maşină, unde stă o hardubaie combi, pe avarii, fix în dreptul maşinii noastre şi o blochează. Mi s-au urcat toţi litri de sânge pe care îi posed la cap şi nu neapărat din cauza celor 10 secunde pe care trebuia să le aştept până să vină imbecilul, dar atât în stânga, cât şi în dreapta mea, parcarea era GOALĂĂĂĂH!!! Aşa că, spuneţi-mi dacă greşesc, ori dacă îs nebună, da’ de ce mama naibii s-o fi pus omul în halul ăla… pe nervii mei labili. În ziua de azi şi o mişcare de viraj ca să intri în parcare e un efort.
În final, tot noi am ajuns să ne rugăm, să se ducă … mai în faţă.

Okay, episodul 2:

Ajungem la Alcomsib, un fel de supermarket de cartier. Foarte util de altfel, când îţi zace lenea-n os să te deplasezi până la Real. Doar că, surpriză, sistemul de plată prin card e picat, la pământ, zece leghe sub el, cum vreţi să-i zic, oricum fac eforturi să păstrez limita decenţei în limbaj.

Şi noi fără bani, cu toate fondurile lăsate în piaţă şi portmoneul mamei pe masa din bucătărie. Evident, am aflat minunea când să plătim, după ce erau toate produsele scanate.

Fug la cel mai apropiat bancomat, un nenorocit de BCR, îmi dă eroare. Aceeaşi eroare ale aceleiaşi bănci incompetente ca şi în magazin. La naiba!

Fugi, Miruno, până acasă în recuperare de bani, că degeaba îi ai, degeaba ai acces şi la carduri şi plăţi cu ele, bancomate fiţoase şi bănci cu pretenţii, dacă nu te poţi folosi …!?!?!

A rămas mama săraca să se converseze cu vânzătoarea şi să păzească marfa până m-am întors eu. Tunând şi fulgerând. Că nu îmi vine greu să fac precum trei trenuri în viteză.
Şi nu numai din cauza incidentelor, dar strada aia a noastră e cea mai distrusă din câte vă puteţi imagina. Că îţi poţi rupe maşina cu succes. Au venit ăştia sa repare tot felul de ape şi ţevi şi gaze şi porumbei, dar să pună asfaltul la loc n-au putut. Doar să sape unii lângă alţii şi să ne asigure porţia dublă de praf şi poluare fonică, pe zi. Mulţumesc, dar NU mulţumesc!

Mai bine mă lipsesc şi beau apă din ţevi ruginite, că oricum am filtru la robinet. Ţîc! Ţîc!

(Mai tre’ să şi glumim, că dacă nu dau în apoplexii şi alte cele.)

Şi în timp ce îi plăteam la tanti vânzătoare, am încercat să-i explic să pună un anunţ că nu funcţionează minunea, să ştie omu să nu mai vină veci la ei la magazin. Mi-a arătat afişul lipit de dulapul cu ţigări, pe care eu -nefumătoare şi neobişnuită să admir vitrina cu tutun- nu l-am văzut. Nici mama nu fumează. Deci, da, e vina noastră, ar trebui să ne apucăm.

Doamna îşi cere scuze foarte drăguţ, dar face greşeala de a preciza că “nu e vina noastră“.

Atunci mi-a sărit ţandăra definitiv. Dar nici a noastră, doamnă! Să vă stea-n gât tot sistemul şi nesistemul! Şi noi să nu mai facem cumpărături de aici!
Dar n-am grăit cele de mai sus, doar pe post-ul ăsta le-am eliberat din lesă. Şi nici n-o să mă ţin de cuvânt, că o să mai merg la magazinu’ minunat, că e în capătu’ străzii şi cam are orice din capitolul “nu pot să trăiesc fără”. Sau “nu pot să mănânc fără”, după caz.

Oricum, de mult stau şi mă gândesc, poate într-o civilizaţie care să-şi merite locul pe harta UE nu mi-aş rupe maşina în craterele răsărite în asfalt şi nici nu aş face 160 km în 3 ceasuri.
Şi poate aş plăti când vreau cu cardul sau măcar aş avea parte de un tratament diferit.
Şi poate aş primi cina din partea casei, dacă mi-ar pune chelnărul friptura în poală şi m-aş trezi cu sosul pe fustă.
Ideea e că vreau să mă trezesc într-o civilizaţie cu fripturile în farfurie şi sosurile pe fripturi.
Şi multă multă ciucalată 😀