Pe zidul unei case din Sibiu (Imaginea se potrivea la postul ăsta cu iubi, dar niciodată nu e prea târziu. Să te minunezi.)
Ghiceşte vreun sibian strada? Sau semnează careva opera? ;))
Categoria: o blonda in lume (Pagina 29 din 33)
Dă-i pastile anticoncepţionale românului şi şi le va introduce în vagin. Dă-i perle de bronzat şi şi le va administra oral. Dă-i hârtie igienică Zewa şi-o va păstra pentru musafiri. Trimite-l în călătorie şi se va uşura în cucuruz. Dă-i civilizaţie şi se va p*şa pe ea. Luaţi de vă minunaţi: Lecţii de viaţă!
Ştiţi parcurile alea special amenajate pentru copliaşi, cu hinte, huţa-huţa, leagăne, topogane, nisip, găletuşe şi lopăţele. Ingredientul principal: Kinderii. Mulţi, coloraţi, veseli şi jucăuşi. Părinţi şi bunici pe bănci, un nene cu popcorn de vânzare, nici că ţi-ai putea dori altceva. Ăştia micii agitaţi (dar nu gălăgioşi, nu-mi explic de ce 😛 ), se căţărau care pe unde, se trânteau în nispip, îşi băgau mâinile în gură, aşa ca toţi kinderii când prind o după-masă-n aer liber.
Buuuun, da’ ce te faci, când îl trece pişulică pe al tău prunc, mare problemă, bat-o vina. E drept, că vezica noastră urinară dă primul semnal de alarmă, când încă mai poate duce aproape încă pe-atâta volum, da’ asta ştie bunicu’ eventual. Explică-i pruncului, de poţi! Iar românului îi poţi explica multe, că el tot nu va pricepe mare lucru.
Iar regula tuturor copiilor pământului: orice verificare se face punând mâna şi băgând în guriţă! Ceea ce a făcut şi copila din poveste. Scârbos!
p.s. Apropo de ce ziceam, se căţărau care pe unde, se trânteau în nispip, îşi băgau mâinile în gură, aşa ca toţi kinderii.. Să nu aveţi impresia că era singurul copil din parc.
Printul era agătat într-un restaurant din Piteşti şi mi-a atras atenţia. Mi se pare foarte isteţ din punct de vedere emoţional. Întrucât îţi arată curăţenia şi ordinea, care e evidentă şi specifică acestui brand. Pe care tot omu’ o poate aprecia fără teste în timp ori ficaţi analizaţi. Şi totuşi…
Când ajunge provincia în Bucureşti, Bucureştiul -nu înţeleg de ce- simte obligaţia clocotindă în ospitalitatea domnească de a duce provincia în mall. După cum spuneam, şi noi avem frigidere şi pizza cu livrare la domiciliu, acolo în vârful dealului. Plus, ţinând cont de faptul că în ultima lună am fost mai mult prin Bucureşti decât prin alte locuri natale, nevoia mea flămândă de cultura magazinelor era suprasaturată de mult şi nu numai atât, dar foarte concentrată şi pentru viitor. Astfel să vă imaginaţi următoarea scenă: mătuşa mea probând diverşi pantofi prin magazine, iar eu proptindu-mi poponeaţa de orice obiect destinat proptelii.
Şi observând lumea dintr-un punct static, m-am întrebat -la vederea domnişoarelor bronzate la rotisor şi tăvălite prin fond de ten în plină vară- oare ele cum se simt în rolul ăsta? Am văzut fete cu eşarfe la gât, ‘eţi fi auzit voi că e trendy, dar aţi greşit sezonul, mamă. Oare asta e natura lor? Oare aşa arată comoditatea pentru ele? Mie îmi e foarte greu să asociez comoditatea cu o contracţie permanentă a orbicularilor gurii în atitudinea de monica columbeanu ori elena băsescu. Oare aspirina duce şi febra musculară de la buze? / Eu votez pentru naturaleţe. Asta cucereşte pentru că niciodată nu e fake. Iar fake-urile te încadrează în categoria ieftin (metaforic, nu economic). Nu, mulţumesc. Îmi place parfumul pielii mele proaspăt ieşite de sub duş, îmi place freza ciufulită de dimineaţa din oglindă şi îmi ador superstarurile de toate zilele. În capitală nu-mi ascund vreo clipă graiul ţărănesc, fiindcă ştiu că vorba mea corcită poate avea mai mult miez decât cinci fandosite de shopping center.
Iar altă realitate care m-a distrat: un merţan în parcare. De fapt, în visele lui intra în parcare. Alţii aveau de mult loc aici, dar şi visele cu merţane erau de mult. Ăsta săracu’, însă, nicicum nu izbutea să se înghesuie în vreun loc… Acuma, ai merţan, nene, ce mai vrei, şi loc de parcare?! (cea mai frumoasă maşină din lume nu mi-a dat vreodată asemenea probleme de geometrie)
Ăsta da titlu pentru propria operă de artă. Că o fi de literatură ori de gastronomie ori de cum să devii gras în 10 paşi (cu toate că unii se confruntă cu astfel de probleme la modul cel mai serios), contează mai puţin. Cert e că artă în marketingul titlului de pus pe copertă există. Iar, că am ajuns să manageriem şi religia şi să condimentăm prânzul cu împrumuturi biblice, nu ar trebui să ne mire. Habar n-am ce sens face fraza de mai sus, că în afară de prânz şi condimente, celelalte noţiuni nu îmi sunt familiare. Le-am cules şi eu de prin blogosferă că am auzit că-s ca drojdia pentru trafic.
Ce va ieşi? Un ghiveci. Marca McDonalds’.
p.s. Acum, vorbind serios, cartea nu am citit-o (şi nici nu intenţionez), dar postul acesta al Carinei mi-a amintit de poza pe care am făcut-o acestei coperţi, mai demult, în Cluj.
Am văzut Sex and the city, filmul. Era şi cazul, ştiu.
Ce să vă zic, decât să mergi la unicul şi execrabilul cinematograf Arta din fosta capitală culturală (RUŞINE DE TREI ORI) mai bine te uiţi la Tom şi Jerry cu odrasla vecinilor. SFAT: nu călcaţi pe acolo decât dacă vă găsiţi în lipsă de inspiraţie şi fără chef de conversaţie cu “jumătatea” de vara asta.
Am fost cu o prietenă, care îmi şoptea la intervale regulate, tulai, da urâtă-i asta! referindu-se (evident, pentru unii) la Carrie Bradshaw, miss rolul principal în frază. Eu am urmărit cu sfinţenie fiecare episod din toate seriile. Şi mi-a plăcut mult. Aveau chiar şi ceva deştept..
Ei comedie, acum, însă… rochii urâte, replici fumate, acţiune trasă de păr. Şi făcând o comparaţie între ce au fost şi ce-au ajuns personajele, concluzia a fost înspăimântătoare: atrăgătorul Mr. Big era mai voinic şi mai bronzat ca niciodată, ba chiar îi veneau bine cele două-trei kile în plus, în schimb, fetele deveniseră urâte cu crengi. (Că unele au fost dintotdeauna, nu intru în detalii.) Însă mereu am susţinut că femeia aranjată îşi poate depăşi natura. Dar acum am constatat că poate trece foarte uşor în ridicol. Şi ridicolul nu intră în categoria frumosului.
Au degradat-o pe Carrie (şi nu mă refer la scenele unde trebuie să arate în suferinţe). Nu am înţeles rolul laţelor ei parţial vopsite şi nici semnificaţia rochiei de mireasă cu penele alea pe cap.
Concluzie prim: nici la bătrâneţe, când te ajunge menopauza din urmă, nu ai vreo o şansă să te asemeni cu bărbatul. Că degeaba rămâne el mai frumos la figură şi te lauzi la vecine, da’ când treci de aparenţe şi ajungi în dedesubturile pantalonilor de pijama cu dungi, te apucă regretul după fiecare durere de cap pe care o acuzai în vremurile “bune”, seara la culcare. Pardon, la adormit copiii.
