Weekend-ul acesta am fost plecată din nou, însă detaliile le veţi citi în numărul de august al revistei ELLE. Oricum, m-am întors mai bogată, mai uimită, mai entuziasmată decât v-aţi putea imagina. Şi cu picioarele mai umflate decât ar fi crezut vreodată saboţii mei că se poate.

De la o vreme, mi s-au schimbat criteriile de apreciere. În diverse situaţii. De exemplu, nu îmi mai trebuie chestii pentru mine. Mi se pare mult mai grozavă bucuria pe care i-o pot face cuiva. Altcuiva. E felul în care îmi culeg satisfacţia din obiecte. Până acum îmi trebuia mie să le am, să le port, să le stric. Sau le voiam eu, pur şi simplu. Nu mai.

Din Grecia, m-am întors cu un semn de carte magnetic. Şi vreo 3 poze. Plus, cadouri.  De la o vreme, nu mai sunt fascinată de locurile în care ajung, ci de oamenii pe care îi cunosc. Poze nu mai fac demult cu frenezie, doar ca să am ce arăta acasă, ba acum nici nu mai povestesc pe unde-am  fost. Ci pe cine am întâlnit. Şi ce am auzit.

Dar de data asta, aş avea prea puţine de zis. Fiindcă m-aş teme să nu greşesc. Doar atât vă spun, că-i ştii din prima pe acei oameni care nu-ţi sunt rude şi te simţi norocos că-i cunoşti. Că există oameni care-şi pun amprenta nu pe alţi oameni, ci pe omenire. Şi pe tine, ăla micu’ şi blond, care te bucuri ca un copil, când ţi se cere o carte de vizită. Nu dintr-un gest de curtoazie, nici dintr-o serie de gesturi, ci dintr-o sinceră apreciere. (Exprimată în cuvinte, pe care nu îndrăznesc să le zic, că prea sună a laudă).

Astăzi mă culc mai târziu decât aş fi sperat, cu picioarele mai obosite decât e legal la vârsta mea, dar cu două convingeri absolute (dacă cei doi termeni se suportă între ei):

• fiecare pas merită, chiar şi atunci când nu eşti sigur dacă e înainte sau înapoi       şi
• dacă părinţii noştri au făcut o treabă atât de bună când ne-au crescut, datoria noastră e (măcar) să păstrăm ritmul. Să continuăm frumos!

Asta se vede şi când nu te chinui să arăţi. Eu eram într-o grădină zoologică, în cele mai lungi mâneci din bagaj şi cu cea mai de paie pălărie pe cap. Departe de cea mai drăguţă ipostază a mea.

• Şi să avem curaj.

Dada, mâine dimineaţa la 10.30 pe TVR 1, la emisiunea Zile şi Nopţi. În reluare, la 12. Vorbesc despre filmul “Sex and the City 2”

🙂

Mulţumesc de invitaţie!

V-am mai spus oare că mai întâi am învăţat să scriu şi să citesc în limba germană şi abia apoi în română? Cred că până şi eu uitasem chestia asta.

Am făcut 12 ani de germană, plus grădiniţa de dinainte, pe care i-am îngropat fără pomană atunci când am hotărât să iau calea medicinii, într-a doişpea. Nu am simţit nici o clipă vreun regret, chiar dacă încă se mai trezeşte câte-un frustrat să mă întrebe de ce m-am chinuit atât, dacă, în final, tot n-am fructificat faza. Dar prin fructele cunoştinţelor noastre înţelegem lucruri diferite, de asta discuţia nu are sens. Şi nici o limbă străină nu e chinuială, ci e doar fruct, dar şi ăsta e un miez pe care mulţi nu-l pot gusta. Motivele diferă, dv aveţi încredere în mine! Nu e ca şi când îţi cari vocabularul în spinare pe unde te duci, ca să te cocoşeze. Ba pe alocuri, îţi poate deschide uşi, dacă nu îţi deschide mintea înainte de asta.

Revenind.

Încă mai am nişte chestii care mi s-au scris în program cu caractere străine: când zic în gând, alfabetul e întotdeauna în germană, pentru româneşte trebuie să mă concentrez. Nu e că nu ştiu, că nu fac parte din categoria am fost în Germania trei zile şi-am uitat să vorbeşte româneşte.  Chiar dacă au fost vreo 12 ani, dar în fine… Iar elementele chimice le ştiu tot în germană; la fiecare examen la facultate îmi scriam în palmă care e simbolul pentru potasiu şi care nu. Mi-e imposibil să ţin minte asemenea “detalii”, poate de asta nici nu mi-a plăcut biochimia.

Şi ştiţi, mi-am amintit de prima dată când am fost acolo. Cu părinţii mei. Cât de mult mi-a plăcut. Cât de convinsă eram că acolo e locul meu. Iar eu am aşa unele convingeri din astea exasperant de lipsite de modestie, care nu mă duc prea departe de ţintă, ci fix acolo unde o setez. Pe ea, ţinta. Coordonatele erau corecte, rotiţele unse cu ulei de cea mai bună calitate, modestia intactă şi totuşi… ce-ai făcut, fetiţo, cu ea ţintă?

Nu mi s-a mai părut important unde, ci cu cine./ Cum?

Oricum.

Iar aerul de Germania bate a civilizaţie. Doar la cei bătuţi în cap nu mai are ce le face. Acordul e intenţionat. Necenzurat. Metaforic-elevat.

Andreea de la Alomoda.ro mi-a pus câteva întrebări despre proaspăta mea intrare în câmpul muncii.

Vedeţi aici ce a ieşit.

—————-

Şi nu uitaţi că un comentariu la postul anterior vă poate trimite la film! Cu cine vreţi voi, că nimic nu-i obligatoriu pe lumea asta.

Beauty Editor la ELLE Romania. Cu asta mă ocup mai nou. Şi tot despre asta era vorba aici, doar că aşteptam să facă Roxana Voloşeniuc anunţul oficial (acolo e publicat şi textul cu care mi-am dovedit aptitudinile. Dar să nu credeţi că am terminat. Cu doveditul. Lăsaţi-mă să mai învăţ puţin. Revin.).

Aşa că, mai nou am job şi merg şi la şcoală. Adică, nu mai tai frunza la câini cu asemenea succes ca înainte. Dar nu mă întrebaţi cât dorm pe noapte şi nici ce mănânc, că e ceva mai mult decât de obicei, chiar dacă oamenii în redacţie nu mă pun să sap şanţuri.

Vreau să ştiţi un lucru: puterea comunităţii există şi la bucurie. Se manifestă în cea mai sinceră formă, că eu am un radar pentru asta. Ca o zână care îţi pune coroniţa pe cap, te înveleşte când ţi-e frig, dar îţi şi arată cât ţi-e plapuma de-ntinsă. Voi veţi rămâne barometrul meu cel mai fidel, iar copilele nu pleacă nicăieri, atâta timp cât le îngăduiţi să respire, să gândească şi să simtă. Locul îl ştiţi.

Acum, în fiecare dimineaţă mă trezesc fără să sune ceasul. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Dar, într-o zi, va veni şi postul ăla, în care voi povesti cum mă duc seara la culcare. Ca să vă bucuraţi din nou. Atunci, la foarte bine.