Aveam poză pentru acest articol, apoi m-am gândit să nu vă arăt raze de soare, verde presărat cu flori şi nici ceşti pline de cafea. Că le puteţi vedea şi singuri. Ceea ce precis e mai frumos.
“Vin pe jos, in plimbare, că e superb. Sper doar să nu mă rătăcesc.” – Sms primit de la o prietenă, care mă aştepta pe-o bancă-n Cişmigiu, în timp ce eu audiam ultimul curs al acestei săptămâni. “Sună-mă când ajungi.”

Continuare

• Când ai mei mergeau în luna de miere, n-aveau maşină şi fraţii le-au dat-o pe Dacia lor.
• Când, într-a cincea, prima ţigară era cu mama, în bucătărie. Când învăţai că e ok să faci prostii, atâta timp cât ţi le-asumi. În bucătărie. Doar era să ne prindă bunica 🙂
• Când, câţiva ani mai târziu şi-n aceeaşi bucătărie, tata te ajuta să iei o hotărâre de Revelion şi te ducea chiar el acolo. La el.
• Când ţi se dădea voie să dai examene şi fără act de identitate la control.
• Când copila găsea în loc de cadouri sub brad, multe cutii goale şi o cheie de la maşină. Cea mai frumoasă maşină din lume.
• Când, în fiecare dimineaţă la Cluj, te aştepta o lalea galbenă pe parbriz.
• Când înfiai prin legi nescrise un prunc curat şi deveneai pentru el un fel de înger cu trup.
• Când tu ai fi fost radicală, dar erau alţii care nu te lăsau. Şi te trimiteau la şcoală.
• Când cei din primul rând sărbătoreau nunta de argint şi, imediat, vedeau Parisul.

• Când vom merge la banchet. Frumoşi cu toţii, fericiţi şi absolviţi. De vina de a fi lipsit.

Sunt lucruri pe care le ţii minte toată viaţa, pe care timpul le încununează şi generaţiile le veşnicesc. Cele mai frumoase gesturi sunt acelea care construiesc amintiri. Nemuritoare.

Iar lista poate continua…

Ştiţi de ce? Fiindcă, întotdeauna, grupurile mici au fost mai închegate decât cele mari. Fiindcă, întotdeauna, în cercurile restrânse s-au ascultat cele mai sincere poveşti. În cercurile de cunoştinţe adevărul se diluează şi se poleieşte cu sclipici (nu ştiu dacă lingvistic se poate aşa ceva, dar realistic, în mod precis). Şi doar în cele de prieteni se poate plânge. Ca apoi să-ţi vină chiar a râde, dar un râs din inimă, nu din obligaţie. Şi din politeţea pe care ţi-au inoculat-o cei 7 ani de-acasă. Nu vreau 250 de comentarii de la un articol, decât dacă l-aş lăsa vreo săptămână, că altfel m-aţi obliga la un record de lectură pe zi. Nu vreau mult, vreau aproape. De fapt, ba da, vreau mult, dar ca timp, nu ca număr. Doamne-ajută să ne mai ţinem companie unii altora vreme bună de acum înainte. Articolul anterior, a cărui savoare stă mai mult în comentarii decât în corpul lui propriu-zis mi-a amintit de ce-mi sunt blondele dragi. Fiindcă adună oameni isteţi în jur. Chiar dacă diferiţi, important e că isteţi. Acolo stă farmecul.

Ceva mi se întâmplă zilele astea, nu ştiu dacă se simte. Mă reîndrăgostesc de bloguşorul ăsta. Ceea ce ştiu sigur că se poate 😉 

Continuare

Avem patru bilete la film pentru joia aceasta, de la 7 seara, în afi Cotroceni. Să vedem cum facem să le împărţim frăţeşte! Filmul e teoretic pentru copii, dacă te uiţi la marcă, dar practic ce adult nu e fan Disney? O părere despre film la (ceal)altă Miruna, că Miruna asta nu l-a văzut încă.. Eu personal nu am mai ajuns la cinematograf de când n-a mai tras o bună prietenă de mine. De fapt, mereu se întâmplă că cineva trebuie să mă ia cu japca la film şi, de obicei, ea e singura care are răbdare. Întotdeauna îi mulţumesc 😀

Deci, vă duceţi la film? Menţiunea este că ar ajuta să ştiţi să citiţi (glumesc, mă gândeam dacă luaţi un prichindel cu dumneavoastră), fiindcă filmul e subtitrat, nu e dublat. Şi e 3D. Povestiţi o întâmplare în care a trebuit să vă salvaţi mama într-un fel, fie că a fost de o goangă mare şi căţărătoare în părul ei, fie că a fost de al treile desert la masa de duminică. Aici nu glumesc, sunt chiar curioasă. Cei mai doi “salvatori de mame” merg joi la film! Şi fiecare ia pe cineva cu el. Însă am rugămintea să specificaţi în comentariu dacă nu puteţi ajunge joi, fiindcă nu vreau să rămână locurile neocupate, că aţi uitat că trebuie să luaţi copilul de la mediaţii. S-a mai întâmplat. N-aţi văzut cum, de obicei, când mergi la un spectacol, primele locuri sunt foarte multe goale? Ale celor care nu preţuiesc şi nu onorează o invitaţie. Tocmai fiindcă nu au plătit-o. Dar asta e altă discuţie, să ne întoarcem la mamele noastre. Ale dumneavoastră mai exact, că eu încă n-am ajuns la stadiul acela. Mama mea nu face prostii, e prea ocupată să mă salveze pe mine mereu…

LATER EDIT: S-a hotărât câştigătorul: Să trimitem copiii la film! Astfel, invitaţiile merg la Iulia, căreia îi doresc distracţie frumoasă împreună cu sora ei şi amândoi părinţii! Să-mi zici cum ţi-a plăcut filmul.
Mulţumesc tuturor pentru interes. Vor mai fi ocazii. Poate chiar cu filme de oameni mari 😉

Că muncim prea mult, că suntem mereu obosiţi, că n-avem loc de parcare, că-i mare mizeria-n oraş, că-i frig afară, că n-avem timp, că n-avem răbdare, că avem deadline-uri şi prea puţine ore-n săptămână. Ore de weekend, vreau să zic.

Că ştim prea puţine despre viitor, că vecinii fac gălăgie, c-au sărit siguranţele şi n-avem un electrician de nădejde. Sau un bărbat în apropiere. Sau că nici măcar nu ştim unde să căutăm nenorocitele de siguranţe în casă.

Că ne cresc copiii şi pleacă de-acasă, că iarna nu-i ca vara şi că taxele cresc. Care taxe? Toate. Că trăim în România, că n-avem vreun unchi fără copii, care să ne lase nişte domenii în sudul Franţei, că avem responsabilităţi şi datorii. Mai ales morale.

Că ne-a crescut burta şi-am şi îmbătrânit puţin. Că luăm liftul şi nu scările, că obosim chiar şi aşa. Că, uneori, doar gândul la ceva ne oboseşte. Că ne plictisim repede şi unii de alţii. Că ne iubim pe fugă şi ne tragem coloraţi în poze. De parcă asta ne-ar salva momentul. În format digital poate, în alte formate însă, nu mă pronunţ.

Există oameni care şi-ar dori zilele astea să se plângă că le-a sărit siguranţa sau ţandăra că i-a trimis nevasta să ducă gunoiul. Sau să ia copilul de la şcoală. Există oameni care nu au siguranţa pământului de sub picioare şi alţii care nu mai au nimic. Care probabil şi-ar da şi viaţa pentru a face nimicul mai uşor de suportat. Cineva mi-a atras atenţia (pe blog sau pe facebook, nu mai ştiu; ori o fi fost prietena mea la telefon?) că nu-i corect să mă mai vait atât. Şi să mă bucur că am de cine-mi fie dor.

Azi a fost o zi plină. Frumoasă şi plină. Iar la final, o prietenă m-a dus la operă. Dacă nu era ea şi telefoanele ei la fiecare semafor mai aproape, precis aş fi luat drumul căsii. Spectacolul mi-a mers la suflet. Sau gestul ei pentru mine. Aveam nevoie să-mi amintesc ce frumoasă e lumea în care trăim! – Chiar dacă în a noastră nu se scutură pământul, catastrofele personale se resimt mai cutremurător decât ştirile de la TV. Pentru simplul fapt că sunt mai aproape.- De asta zic, aveam nevoie să văd că se poate şi altfel trăi viaţa. Că graţia nu a dispărut de pe faţa pământului. Şi nici mirosul de vanilie de la mine din casă.

Când am deschis uşa, un parfum delicat de zahăr şi mere coapte m-a întâmpinat dintr-o lumânare aprinsă pe hol. Noua mea colegă de apartament gătise. Şi s-a gândit să nu rămână mirosul coreean. Iar eu uitasem că mai există şi altul. Deci da, dacă avem timp să scriem posturi pe blog sau să citim ce-au scris alţii, măcar să nu fie despre plâns. Pe acesta să-i lăsăm Japoniei monopol o vreme.

p.s. nu ştiu de ce nu merge cu embed. Deci link.

Nu ştiu dacă le-am mai pus pe blog, dar pe facebook le-am vehiculat, să zic aşa. Le ascultam în perioade fericite ale anului trecut, pe un repeat obsesiv şi alternativ. Când una, când alta. Unde repeat obsesiv nu e pleonasm nici măcar la periferia sensurilor. De obicei, melodiile care-mi plac se decolorează rapid de la expunerea prelungită la repeat. De data asta însă, şi pe astea două, nu numai că le-am decolorat, dar le-am- practic- dispărut, de cât le-am ascultat. În orice fel în care cineva ar putea dispărea ceva. Şi de disperat, probabil i-am disperat pe mulţi, aşa că nu era să vă ratez tocmai pe dumneavoastră!

Luaţi de consumaţi! Repeat fără număr, că-s rezistente! Pe probatelea 🙂

Din motive necunoscute, nu pot posta clipurile, dar pun linkuri: unu şi doi.