Să ne plângem e sfidător

Că muncim prea mult, că suntem mereu obosiţi, că n-avem loc de parcare, că-i mare mizeria-n oraş, că-i frig afară, că n-avem timp, că n-avem răbdare, că avem deadline-uri şi prea puţine ore-n săptămână. Ore de weekend, vreau să zic.

Că ştim prea puţine despre viitor, că vecinii fac gălăgie, c-au sărit siguranţele şi n-avem un electrician de nădejde. Sau un bărbat în apropiere. Sau că nici măcar nu ştim unde să căutăm nenorocitele de siguranţe în casă.

Că ne cresc copiii şi pleacă de-acasă, că iarna nu-i ca vara şi că taxele cresc. Care taxe? Toate. Că trăim în România, că n-avem vreun unchi fără copii, care să ne lase nişte domenii în sudul Franţei, că avem responsabilităţi şi datorii. Mai ales morale.

Că ne-a crescut burta şi-am şi îmbătrânit puţin. Că luăm liftul şi nu scările, că obosim chiar şi aşa. Că, uneori, doar gândul la ceva ne oboseşte. Că ne plictisim repede şi unii de alţii. Că ne iubim pe fugă şi ne tragem coloraţi în poze. De parcă asta ne-ar salva momentul. În format digital poate, în alte formate însă, nu mă pronunţ.

Există oameni care şi-ar dori zilele astea să se plângă că le-a sărit siguranţa sau ţandăra că i-a trimis nevasta să ducă gunoiul. Sau să ia copilul de la şcoală. Există oameni care nu au siguranţa pământului de sub picioare şi alţii care nu mai au nimic. Care probabil şi-ar da şi viaţa pentru a face nimicul mai uşor de suportat. Cineva mi-a atras atenţia (pe blog sau pe facebook, nu mai ştiu; ori o fi fost prietena mea la telefon?) că nu-i corect să mă mai vait atât. Şi să mă bucur că am de cine-mi fie dor.

Azi a fost o zi plină. Frumoasă şi plină. Iar la final, o prietenă m-a dus la operă. Dacă nu era ea şi telefoanele ei la fiecare semafor mai aproape, precis aş fi luat drumul căsii. Spectacolul mi-a mers la suflet. Sau gestul ei pentru mine. Aveam nevoie să-mi amintesc ce frumoasă e lumea în care trăim! – Chiar dacă în a noastră nu se scutură pământul, catastrofele personale se resimt mai cutremurător decât ştirile de la TV. Pentru simplul fapt că sunt mai aproape.- De asta zic, aveam nevoie să văd că se poate şi altfel trăi viaţa. Că graţia nu a dispărut de pe faţa pământului. Şi nici mirosul de vanilie de la mine din casă.

Când am deschis uşa, un parfum delicat de zahăr şi mere coapte m-a întâmpinat dintr-o lumânare aprinsă pe hol. Noua mea colegă de apartament gătise. Şi s-a gândit să nu rămână mirosul coreean. Iar eu uitasem că mai există şi altul. Deci da, dacă avem timp să scriem posturi pe blog sau să citim ce-au scris alţii, măcar să nu fie despre plâns. Pe acesta să-i lăsăm Japoniei monopol o vreme.

p.s. nu ştiu de ce nu merge cu embed. Deci link.

Articolul anterior

Recomand un blog

Articolul următor

Nu suntem responsabili de musafirii Bucureştiului

18 Comentarii

  1. 🙁 Eu chiar in ziua cand Japonia era zguduita, am intampinat primavara cu sufletul deschis. dupa cutremurul si replicile in care am trait un an intreg, chiar atunci soarele rasarea si pe strada mea. Insa veselia mi-a fost umbrita de ce a patit Japnia si n-am putut sa nu ma bucur, inca o data, ca traiesc in Romania. Cu toate lipsurile ei…

  2. Da, in loc sa ne plangem am putea sa stam 10 minute cu ochii pe geam fara sa ne gandim la nimic, de acasa, de la birou sau de unde suntem si sa ne lasam macar un pic dusi de valul numit primavara(stiu ca acum e frig si plin de nori dar pana mai ieri era super afara!).
    Daca ai timp, recomand “Despre frumusetea uitata a vietii” de Plesu, e oarecum pe ideea articolului tau. Eventual citita undeva afara, la aer si soare si efectul va fi sigur 🙂

  3. Tomata, nu lăsa tragedia de acolo să-ţi ştirbească bucuria. Nu e ca şi când asta i-ar ajuta cu ceva pe acei oameni. În schimb, ţie ţi-ai face un bine. Eu ziceam să nu ne mai plângem, nu să nu ne mai bucurăm 😉

    Dan G, cred că aveam nevoie de o astfel de recomandare. Abia aştept weekendul. Cred că o să mă închid într-o librărie (dată fiind vremea…)

  4. instaleaza pluginul Easy Tube si daca nu merge in visual, pui in html asa: [youtube:link-ul pentru filmulet] si merge.
    cred ca de la ultimul update s-a dus treaba cu embedul.

  5. Ooo, da!
    In ziua in care o parte din Japonie era maturata de ape cu oameni cu tot, in dimineata aia zic, cand nu prea mai eram buna de nimic dupa ce vazusem la tv, a venit un client sa ridice o comanda. De camasi.
    N-a facut-o, pentru ca nasturii nu aveau 4 gauri. Aveau doua. Nu solicitase nasturi cu 4 gauri, dar acum asta era o chestiune de viata si de moarte. Adica aia mureau acolo intr-un mod apocaliptic si astuia ii ardea de 4 gauri la nasturi.
    Nu stiu, poate ca pentru el era foarte important, dar pe mine m-a prins in toane rele si n-a nimerit-o.

  6. gheghe

    slightly off-topic: daca ai probleme cu sigurantele sau alte treburi barbatesti, nu-s chiar prin preajma, dar stiu sa explic foarte frumos. poti sa ma suni la orice ora pentru asta si nu numai.

  7. daniel rus, super! Merci frumos.

    nina, epic!

    gheghe, glumeam. Siguranţele sunt un subiect de mult fumat pentru mine 😀 De ieri, şi pentru colega mea de apartament. Dar apreciez amabilitatea.

  8. frumos spus, as avea totusi o plangere: nu mai pot adauga nimic la ce ai spus 😀

  9. Păi înainte de toate suntem români, iar specializarea noastră din fașă e aceea de a ne plânge. Dacă nu s-a putut în perioada comunistă din cauza cenzurii, recuperăm in perioada post-comunistă . 🙂 Intuiția mea pozitivă, îmi spune ca plângăcioșii pierd teren 🙂

  10. Ştefan, 😛

    Monica, nu ştiu dacă e treabă de naţionalitate asta cu plânsul. Că-mi amintesc de colegii lu’ tata, care se plângeau pe vremea când făceau între 30 şi 150mii de mărci pe lună că stomatologia merge tot mai prost în Germania… Şi ei nu sunt români.
    Mă rog, plângăcioşii plâng teren şi nici nu beneficiază prea mult de legea atracţiei 😉

  11. E pacat ca ne amintim toate lucrurile pentru care ar trebui sa fim recunoscatori doar atunci cand se intampla drame si tragedii, fie ele personale sau in afara universului nostru apropiat, ca cea din Japonia.

    Daca am reusi sa ne impunem aceasta disciplina si sa ne amintim in fiecare zi care sunt lucrurile bune din viata noastra, fara a ne mai uita la capra vecinului, cu siguranta momentele de armonie si multumire sufleteasa s-ar ivi mai des…

    Anyway, superb articol! 🙂

  12. imi place articolul asta…dar macar din cand in cand sa ne mai plangem,te rog…ca e asa bine sa ne plangem…

  13. p.s. e o idee si biblioteca, dar poti incerca eventual o ceainarie (greentea) unde gasesti ceai bun, muzica buna in fundal si oameni buni si nebuni. Recunosc ca mie imi placea vara mai mult sa frecventez astfel de locuri in serile racoroase, dar merg foarte bine si pe ploaie 😉
    weekend grozav, indiferent de vreme!

  14. morbo

    eu personal m-as plange doar de starea sistemului sanitar, medical sau cum sa-i spun, din romania. e lucrul care simt cel mai mult ca-mi poate afecta siguranta personala si pt care merita cel putin o ”zi a maniei” facuta in romania. apropo de asta, japonia, da, dar si libia,yemen si bahrain. traim un an foarte interesant.

  15. Am descoperit azi blogul tau.Sunt impresionata,am jumate se ora citind si inca sunt captivata sa citesc si mai departe.Filicitari

  16. Camelia

    Cred ca atunci cand ne vaicarim, o facem putin si pentru a pune o parte din sacii nostri pe umerii celorlalti.Asa…ca sa ne mai usuram noi.In compensatie, simtim nevoia de a imparti si bucuriile.Si astfel, le traim mai intens.Si eu cred asta e rostul prietenilor.Sa ne micsoreze nemultumirile si sa ne sporeasca starea de bine.
    Pe japonezi, Dumnezeu sa ii ajute!

  17. Miruna, foarte des spun și eu acest lucru: viața e frumoasă, nu te mai plânge, trăiește-o! Unii spun ’ce-ți pasă ție?’ dar eu le răspund: respiri, trăiești, alergi, zâmbești, vezi și chiar ai mobil, internet, televizor, lift, metrou și mai mult ai libertatea, ai puterea, ai votul. Ai mult mai multe decât aveau bunicii noștri. Ai mult mai multe decât 90% din populația lumii în acest moment.
    Mâine războiul ar putea să se întindă și la noi, trăiește cât timp e pace și soarele pe cer.

  18. Uite, vezi, asta-i unul din motivele pentru care am facut pauza din scris pe blog. Cand in viata ta lucrurile nu sunt roz, nu poti asterne pe “hartie” decat sentimente traite. Iar astea nu pot fi pozitive. Poti incerca, bineinteles, dar, sa fim seriosi, tot se simte in “tonul” tau tristetea.

    ps: Mi-e dor de ciocolata aia calda de pe terasa din Q si de povestile care se impleteau armonios, generand zambete si visare 🙂

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 156 queries in 0.532 s