Am făcut 6 ani de facultate ca azi să mă scuipe un pacient între ochi. Bineînţeles că n-a fost cu rea intenţie, bineînţeles că nu mi s-a-ntâmplat nimic, dar bineînţeles că nu mi-a tocmai picat bine. Deşi putea fi şi mai rău. De exemplu, în gură sau în fix ochii mei frumoşi. Bine, teoretic trebuie să porţi mască şi ochelari de protecţie, doar că mie, ultima dată când am ajutat la o operaţie cu aceste dotări pe figură, mi s-a făcut un fix rău, de tata zicea “respiră adânc!” şi pacientul credea că, de fapt, cu el vorbeşte. Când colo, nici vorbă, eu mă făcusem albă ca brânza şi până n-am îndepărtat opritoarele de oxigen proaspăt, nu mi-am revenit. Poate au fost şi ceva picioare în sus direcţionate, nu-mi mai amintesc precis.

N-o să vă plictisesc prea des cu poveşti din cabinet, fiindcă nu vreau să nişez blogul pe “frustrările unui proaspăt absolvent”. Vă spun doar aşa, că am avut un sentiment…deşi, într-un fel, mă bucur c-a avut totuşi cine mă scuipa. În fine, colegii mei ar înţelege. Dacă ar citi bloguri.

Am parafa mea!

Cu ocazia absolvirii, părinţii mi-au făcut un supercadou: cea mai scumpă dintre bijuterii, care sper să-mi descuie uşi ale cunoaşterii mai ceva decât o cheie cu telecomandă închiderea centralizată. Şi să mă ajute să trec peste toate flegmele pe care-o să le mai primesc între ochi, de azi înainte. Cu sau fără rea intenţie.

Continuare

Ce Frumoasa Esti

Ce frumoasa esti în prag de iarna,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se rastoarna,
Turturii în plete vor suna.

Continuare

…

Ştiţi cum era o vreme, când fiecare chef la care mergeam era încă un majorat?

Acum trăiesc o vreme, în care majoritatea aniversărilor la care merg sunt de sfert de veac.

Urmează o vreme, când veacurile vor fi semnate de prieteni de-ai noştri împreună. Perioada nunţilor. Sau eventual direct a botezurilor (cine are noroc de prieteni mai non-conformişti scapă de o cheltuială.)

Şi după aia?

…ne amintim de majorate, colegi de facultate şi ne uităm la pozele cu miri. Minunându-ne cât de şatenă eram la 18 ani, ce subţirică în facultate şi ce fericită la nuntă. Apoi vine vremea să-ţi iei nepoţii de la grădiniţă, întrebându-te pe drum, unde s-au dus toţi anii aceia. Pe majorate, petreceri şi nunţi.

Ceea ce, sincer vă spun, nu m-ar deranja deloc.

Unde sunt dascălii de ieri, că astăzi nu sunt niciodată. Ştiţi, cred că oamenii-şi primesc de obicei mai mult decât merită, iar eu mi le-am primit, la vremea mea, pe profa de română, pe cea de religie şi …am încălecat pe-o şa. Enumeraţia asta e prea scurtă pentru o poveste cu final fericit. Dar, probabil, sunt daruri exprimate în oameni, pe care le primeşti ca să te bucuri de ele o viaţă. Ca o baterie reîncărcabilă din tolba de-amintiri. Şi din sufletul tău de copil. Sunt oameni care îţi ating existenţa cu atâta blândeţe, înţelepciune şi iubire, încât nu îţi deschid doar mintea, ci şi sufletul. Tocmai pentru a-i putea înţelege şi ierta pe unii dintre cei care le vor urma în timp şi spaţiu. dascălii de niciodată. Ştiţi, a fi Dascăl e o misiune, nicidecum o capacitate. Cât de curând, voi reuşi să-i iert pe cei care confundă asta într-un exerciţiu trist, de fiecare zi… Şi pe mine, pentru neputinţa de-a mă fi supărat vreodată.

Azi am citit o scrisoare. Care-a fost ca de la mine pentru mine, însă trimisă de altcineva. Care mi-a desenat în versuri şi imagini un vis pe care o să îl îndeplinesc odată. Care mi-a arătat că, şi printre lacrimi, poţi deschide ochii, pentru a vedea drumul pe care să mergi. Înainte. Timpul şi tinereţea. Banii, că au şi ei un loc în propoziţie.
O să învăţ franceza, dar nu ştiu dacă în Paris.

“Sunt un volum ce n-are titlu încă.” Dar, ştiţi, mă rog să îl cresc atât de frumos, pe cât lumina care-l va vedea odată…

sursa

Acum vreo lună, mă întâlneam la o cafea repede cu o prietenă dragă, una din cele două, care m-a părăsit pentru un bărbat. Cred că m-am mai plâns pe undeva de asta. S-a îndrăgostit sub ochii mei şi dusă a fost. Hotărâtă fată. Şi fericită, de atunci încoace.

Continuare

Parcă niciodată nu i-am mai ascultat cu atâta invidie spunând “noi”. “Noi ne pregăteam să ieşim în curte.” “Să te aşteptăm.” Şi ceasul era deja trecut de miezul nopţii.

Ştiţi, de foarte multe ori am susţinut în faţa unor instanţe măreţe, că ne e lene să gândim şi că ne mulţumim cu a copia tipare de la părinţii noştri, fără a le trece prin filtre proprii de dorinţe şi nevoi. Şi în seara asta, am avut senzaţia că m-am înşelat. Că m-am amăgit cu o scuză modernă, menită să strălucească în locul neputinţei de a face ca ei… Ştiţi, dă atât de bine să o arzi modern, că ajungi şi tu a crede că-ţi place. Dar rămâi cu a tânji. După un model de fericire, care te scoate împreună, noaptea la 12, sub un cer de vară, să-ţi aştepţi copilul întors…

…Am ajuns acasă. La patul meu, care doar el mai are o şansă de a-mi odihni lipsa de somn. La mama şi la tata meu, care doar ei mai au o şansă de a-mi aminti cine eram.

p.s. Azi nu voi fi în oraş, dar seara sper să ajung la ceva FITS2011. Cu toate că Sibiul de care am eu nevoie nu se află dincolo de porţile lor… Iar mâine fac pe oficiala la How to Web. O să ciripesc pe twitter.