Categoria: flori cu mâner (Pagina 25 din 33)

“Aş vrea”

să nu mai aud vorba asta.

Ştii, aş vrea, dar nu se poate. Chiar aş vrea, dar aşa s-a întâmplat. Dar eu încă aş vrea. Ba şi sufăr, pentru că singura certitudine e că NU se va întâmpla. Important e să ţii minte că aş vrea. Adică că eu nu am nici o vină. Adică că nu am chef acum să ne mai şi certăm. Şi, mai mult ca orice, nu am chef să îţi explic în momentul ăsta de ce nu am chef. Să vreau. Tu bucură-te de “aş vrea” ăla, că e tot ce o să capeţi. Vise…

Nu, doamnelor şi domnilor! Furnizarea asta de iluzii împachetate cu hârtie de mătase şi prinse-n fir de speranţă ajunge mai creponată decât clasicul ambalaj. Exact de aia nu bei limonadă după prăjitură. Chiar dacă îţi place de leşini limonada. Ţi se va părea oribilă. Doar că, în realitate, în loc să ţi se facă gura pungă şi lehamite de furnizor, parcă îţi ia Dumnezeu toate papilele gustative şi orice urmă de bun simţ al logicii în relaţiile interumane.

Pentru că firul ăla de speranţă e mai greu în balanţă decât toate intuiţiile şi deducţiile tale logice. Pentru că nu vrei să tai de la rădăcina posibilitatea ca, şansa ca. Bucuria ca ea să se transforme în . Realitate. CaCa.

“Aş vrea” nu există. E un fals din start. Vreau sau nu vreau. Astea sunt singurele variante adevărate. Nu daţi note mari pentru alte răspunsuri. Nici prezumţii de nevinovăţie nu acordaţi. Lumea nu se ghidează după intenţii, ci se mişcă după fapte.

Dincolo de blog

Am început să mi-i doresc în jur. Pe oamenii care n-au nici o treabă cu on-line-ul. Care nu sunt fascinaţi  nici de blonde, nici de felul în care pretind ele că gândesc, în fiecare zi câte puţin aici pe blog.

Mă bucur să cunosc oameni care mă văd pe mine înaintea textelor mele. Eu sunt mai mult decât cuvintele astea înşirate nimerit. Fac caca şi pişu şi mă curăţ în urechi. Nu e nimic fascinant, promit.

Încercaţi să citiţi şi oamenii, nu blogurile lor!

————————————————————————–

Nu am uitat de concurs, vă dau un update imediat ce punem la punct detaliile. Puţintică răbdare, stimabililor!

Nu există uşă pe care hoţul să n-o poată deschide

…îmi spunea cineva – de la poliţia română citire .

Fie ea cât de metalică, blindată sau bătută-n cuie. O fi oare doar o scuză lamentabilă sau un adevăr idiot? Dacă e scuză, nici nu ne mai mirăm. Dar dacă e adevăr (care ar fi susţinut de coexistenţa sistemelor antifurt, de la bâta aia prinsă pe volanele maşinilor până la piuitoarele cu leduri tricolore, şi a jafurile neeradicate încă) înseamnă că hoţii sunt cea mai profesionistă tagmă.

Mi-aş dori să nu existe boli pe care doctorii să nu le poată trata, maşini pe care tehnicienii să nu le poată construi, vise pe care să nu le putem împlini,  scuze pe care să nu le putem institui. Mi-ar plăcea să nu fie vârstă la care să nu mai putem sări coarda sau muşca din măr. Să nu existe copil care să nu se bucure de sânul măicuţei sale sau, fiu care să nu-şi ‘grijească tatăl. Cât de frumos ar fi să nu existe momente fericite pe care să nu ţi le poţi aminti. Să nu numeri nopţi în care nu poţi închide un ochi. Să nu iubeşti pe cel care nu te iubeşte.

Creierul meu obosit

Să vă spun aşa: după ce ieri am dormit vreo 3 ceasuri în loc de sfintele 8 de somn necesar funcţionării fiziologiei personale şi după ce am pierdut şirul cafelelor ingurgitate (motivul nefiind o notă ţintită, ci o promisiune făcută), iar inclusiv bunul simţ al acordului logic între subiect şi predicat m-a părăsit fără regrete, cofeina se încăpăţânează să mi se plimbe prin vene. Şi m-a ridicat din pat la 9 dimineaţa. Sâmbăta!!!

Iar pe net (m-am spălat pe ochi înainte, am şi aerisit în cameră, nu săriţi!) găsesc la Sebastian un test haios, care cică îţi arată vârsta bătrânului tău creier. Durează 2 minute, pe ecran apar câteva cifre, după o secundă dispar şi figura e să ţi le aminteşti şi să le clickuieşti în ordine crescătoare.

În ceea ce priveşte rezultatul obţinut de mine în contextul culorii părului, orelor de somn şi aparenţelor, acesta mă bucură într-un fel. Mai ales că se putea şi mai rău. Adică, dacă i s-ar cere părerea lu’ tata, mai mult de 11, hai 12 nu mi-ar da… :p

p.s. Ştiu,în ultima vreme am două obsesii. Testele şi învăţatul. Da’ uneori e un strop de fun şi în astea..

p.p.s. Ştie careva chineză?

Când gura (presei) bate curu’

..şi mai şi costă! Noroc că nu primesc şi blondele sancţiuni pentru limbaj vulgar, da’ păcat că nu se amendează prostia peste limita legală. S-ar îmbogăţi statul, garantez!

În postul ăsta e vorba de Mircea Badea. Nu întreb dacă vă place de el, nu mă interesează. Însă mi se pare de râsu’ lumii ce a păţit. Faza că a primit amendă pentru aceeaşi chestie, în dublu exemplar. Noroc că nu l-au taxat la minut, ce să zic.  Ştiţi povestea…

Acuma, mie tot nu mi-e clar cum de are el aşa de mare gura şi încă trăieşte să o deschidă. Pe ea, pe gură. Că zice vrute şi nevrute şi nu, referitor la vremea de afară, mă-nţelegeţi. 100 de milioane?! heh, o nimica toată, nu la valoarea lu’ Badea, ci la valoarea figurii sale cât de cât simetrice şi vieţii lui cât de cât producătoare de tam-tam. Adică, nu cred că ar fi greu de redus la tăcere sau căsăpit cu profesionalism. Cică sunt nişte băieţi care rezolvă astfel de probleme cu 500 euro. Dar să nu băgăm pe careva la idei, cu toate că, nu ştiu de ce, sunt convinsă că pionieratul în această direcţie nu-mi aparţine. Şi de aceea, am o mare admiraţie faţă de longevitatea lui. Vorbesc serios. (ok, aştept roşiile :p) Se menţine pe poziţii şi nu dă înapoi. Ba publică şi imagini cu duşmanii. Heh. Că precis se găseşte vreun fan pe undeva (să nu ne îndoim de existenţa lui – a fanului extaziat) să se intâlnească la coadă la pâine cu vreo faţă făcută celebră acolo. Şi să transforme întâlnirea într-una “memorabilă”.  Isteaţă mişcarea asta a lui sau, dacă nu, măcar producătoare de insomnii repetate :p Şi nu ale sale 😉

În altă ordine de idei, instigarea la violenţă e unul din motivele amenzii, celălalt fiind papucii daţi Domnului Băsescu (amin!) în direct, cu ceva propulsie adăugată. Nu ştiu cât e de corectă exprimarea din punct de vedere fizic, că după lecţia “Ce înseamnă fizica” eu n-am mai înţeles nimic din frumoasa materie. Asta ştiţi deja :p

CNA-ul, la faza asta, a fost ca profesoru’ ăla care ştie că toată clasa copiază la teză, da’ simte nevoia să-l dea pe Gigel exemplu: nota 1 ! Exclusiv pe Gigel. Păi e corect, măi dragă?!

Bun, s-o luăm puţin la pigulit.

  1. Targetul lu’ Badea: 20-50? 55? 80? Cu toate că mă îndoiesc că generaţia ’30 mai gândeşte aşa rapid cum vorbeşte televizorul. Da’ asta nu înseamnă că nu se uită. În fine. Branşa targetului: irelevantă pentru ce vreau să zic.
  2. Point: Precis nu se uită pruncul de 5 ani la “În gura presei”. Garantez eu. Şi dacă e în cameră când se uită tac-su, precis nu urmăreşte firul epic. În schimb, să vedem la ce se uită, cu atenţie totală şi ochii căscaţi, pruncul de 5 ani: la toate rahaturile de desene(le) animate cu monştri, monstruloşi şi robocopţi. Şi cu câte un frankenstein lăfăit drăceşte în cele mai moderne gadgeturi.  A căror misiune supremă e să îl snopească pe vecinu’ în bătaie. Să-l facă. Să-i dea bucata. O dreaptă, o stângă, trei şuturi în fund. (ştiu că sunt expirate şi primitive tehnicile astea, dar nu m-a pasionat niciodată domeniul. Eu m-am jucat până printr-a şasea cu Barbie-le. Na.) Astea sunt influenţe formatoare de firi umane. Pentru că atunci când ai 5 ani şi întregul tău univers se împarte între dădacă, vocea mamei în telefon şi mortalcombaţii de la teveu, ghici care predomină în cantitate şi influenţă! Eah, da’ pe ăştia de ce să-i amendăm interzicem, că după aia tre’ să mai angajăm trei femei să umple viaţa copilului. Şi să-l înveţe cântecele.
  3. Exemplele ar putea continua.

Mie mi-e scârbă. Şi, în postul ăsta, nu era vorba de Mircea Badea. Ci de cum satu’ arde şi CNA-ul se freacă-n vârfu’ capului.

Şi cu sufletu-n rai şi cu criza-n economie

Criza financiară e probabil vedeta anului 2009, năcută în 2008. Născocită – aş fi zis, dar mă tem că nu e 100% născocită. Părerea mea este că trecem printr-o criză mai degrabă psiho-socială, decât economică. Noi, la noi acasă. Eu nu ştiu pe nimeni care să fi fost concediat. În “cel mai” propriu-zis sens posibil. Nu ştiu pe nimeni care să fi intrat în faliment. Nu ştiu pe nimeni care să nu-şi fi putut lua porcul tradiţional. Nu ştiu pe nimeni care nu a avut friptane şi Coca Cola, de Crăciun, pe masă. Însă, ştiu o grămadă de lume care a zburat de Revelion prin diverse colţuri îndepărtate, ştiu copii care au primit cadouri scumpe de la moş şi mai ştiu burţi în continuă dezvoltare. Chiar şi peste măsura legală prevăzută de criză şi, maximă, prevăzută de jeanşi.

Zilele astea am fost la Carrefour, Kaufland şi Real (nu ştiu cum se face că niciodată nu reuşesc să găsesc tot ce-mi place într-un singur loc). În Sibiu. Lume peste tot. Nu cărucioare pline-ochi, dar nici nu-mi era ruşine…

Am fost la Revelion, cu toţii. Câtă carne aţi dus înapoi acasă? Nu ne întrebaţi pe noi 😀 Dar românul nu se dezice de vorbele din bătrâni, nici la ceas de restrişte:                           Dacă nu rămâne, înseamnă că n-a fost destul.

Acum, se pare că ruşii ne şantajează termo-emoţional şi dau ultimatumuri. Ca disperatele viitoare neveste. Fac presiuni şi acuză dureri de cap. Seara, la culcare. Problema e că algoritmul se aplică după lege, el cade-n plasă, îşi dă numele şi liniştea, sperând că e soluţie pe viaţă. Când de fapt, căldurica revine după înţelegere, doar că şi preţul e pe măsură: în constantă creştere. Ca şi fundul ei şi economia ruşilor, de altfel.    Straşnică comparaţie, cu cacofonia stilistică cu tot.

În concluzie, domnilor, n-aveţi de-ales, şi într-o clipă de slăbiciune, vă daţi viaţa. Şi mai rău e că o faceţi, convinşi fiind că e ultima soluţie. Când de fapt, nu ruşii au inventat căldura pe pământ 😉

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 119 queries in 0.669 s