Coeficientul de apropiere faţă de un om e dat de unde îţi stau chiloţii atunci când îţi intră în casă. Relaţia dintre cele două e de inversă proporţionalitate.
Şi fără ghilimele de data asta, că vorbesc serios. Chiar aşa e. Pe unii nu-i primeşti nici în ruptul capului la tine, până nu-ţi faci casa să arate de parcă nu locuieşte nimeni acolo. Nici o urmă de mileu pe mobilă (glumesc), nici un fir de păr pe gresie, nici o şosetă aruncată sub pat, nici un vas în chiuvetă.
Sunt case în care am intrat şi totul strălucea, toate stăteau la locul lor şi nimic nu era pus la întâmplare. Unde patul era întotdeauna făcut şi nici o cămaşă la vedere. Unde vasele murdare aveau sistem automat de reciclare şi pus la loc, iar gunoiul era mereu gol.
Imaginea lenjeriei de pat şifonate sau a şamponului fără dop pe marginea chiuvetei nu reprezintă dovezi de loialitate, dar te aduc un milimetru mai aproape de cel care ţi-a descuiat uşa. O casă vizibil locuită va fi întotdeauna mai caldă, mai primitoare. Fiindcă se confundă imagini din propriul tău cămin. Şi asta înseamnă deschidere. Apropiere.
Nu vă mai scuzaţi atâta că “e deranj”. Nu e nimic, e omenesc. Ba chiar e compliment. Să te arăţi aşa cum nu te vede nimeni.
