Nici una din relaţiile mele cu un băiat nu s-a terminat din cauza unei alte domniţe. Bine, în afară de primul meu iubit, care a plecat tâmpit de una mai mare, care oferea servicii complete, deci nici nu l-am putut condamna. Pe ea însă, da. Şi până în ziua de astăzi, când îmi apare în cale mi se strică respectiva zi cu absolut tot ce ar mai fi putut rămâne bun din ea.

Dincolo de pseudotragicul eveniment, următoarele mele rivale nu mai aveau nici sâni nici fund, disponibili la cerere. Ba nici măcar moravuri uşoare, ca să-mi pot şi eu hrăni imaginaţia cu o figură călcată de maşină sau măcar tunsă zero. Nu, următoarele mele relaţii s-au dus pe apa sâmbetei fiindcă el avea mereu câte o pasiune, cu care se forma un triunghi amoros demn de comedia anului. Unde eu eram prostul principal, bineînţeles. Inteligentul era -ca în toate filmele bune- el, care a făcut de fiecare dată o alegere deşteaptă:  spre deosebire de mine, pasiunea nu l-a părăsit nici în ziua de astăzi. Ea  varia între parametri foarte largi, de la sporturi extreme la sporturi ilegale. Toate dau trăinicie relaţiei. Şi dependenţă, dar nu de iubită.

N-am încercat să-l vindec pe nici unul, pe principiul, pentru a fi cu mine nu trebuie să renunţe la bucuriile lui. Pentru că un iubit nefericit nu îmi foloseşte la nimic. Dar mi-aş dori ca fericirea lui să se hrănească şi din zâmbetul meu, din locurile pe care vreau să i le arăt şi poveştile pe care vreau să i le spun. Care la început erau din categoria “nu-mi vine să cred” şi savurate ca o prăjitură fină, ca apoi să fie mestecate rapid şi scuipate ca o gumă. Ce repede ne obişnuim cu aromele! Şi ce repede ajungem a crede că ceva ni se cuvine doar pentru că am meritat odată… Adverbul e cu intenţie scris legat.

Nu de puţine ori mi-am dorit ca rivala să aibă ţâţe mai mari şi fund mai bombat, să fie vreo frumoasă ori deşteaptă, pentru că astfel aveam varianta cu intervenţii chirurgicale sau culturale şi o excludeam pe aia în care el era prost. Nu de puţine ori şi eu m-am mirat de alegerile pe care le-am făcut. Că mai bine aş fi avut iubiţi urâţi …

Iar ieri s-a iscat o discuţie aprinsă pe twitter, în planuri paralele cu @Buddhabar şi @giapapadia (aici). Arhi a reacţionat ulterior. Oricum, eu cred în continuare că femeia nu va ajunge vreodată să înţeleagă relaţia bărbatului cu berea. Şi mai ales, frecvenţa ei. Vă las să citiţi şi să trageţi singuri concluziile.

Iar pentru doamnele care nu au încă un “echivalent al berii”: puneţi mâna şi faceţi-vă rost! 🙂