Precis vi s-a întâmplat. Fericiți cei care sunt întrebați. Foarte des lumea vine și-ți înșfacă pruncul fără avertizări prealabile. Țin minte chestia asta de când eram și eu mică și îi uram efectiv pe toți ăia care simțeau nevoia să mă atingă, să-și lase balele pe obrajii mei generoși. Chiar și bale pe mâinile mele slăbănoage mă enervau. Nu am fost niciodată genul ăla de persoană care simte nevoia să se atingă constant de alți oameni, să se gâdile, să se țină de mână.
De ce mamele care stau acasă cu bebeluşii abia aşteaptă ca taţii să vină înapoi de la serviciu, să le pună copiii în cârcă
Dada, am scris corect, fiindcă fix aşa mi se părea. O aroganţă maximă. Adică, după ce că bietul om a fost pe plantaţie toată ziua şi şi-a rupt spinarea ori şi-a prăjit creierii la muncă, tu sari pe el cum auzi cheia în broască? Şi îi pui copilul în braţe? Păi, eu îmi imaginam, că ăla e momentul când sari cu mâncarea caldă, cu bebeluşul zâmbăreţ şi veselia ta proprie, nicidecum cu copilul pe el. Nu înţelegeam de ce, ca partener care stă acasă cu copilul (indiferent că e mama sau tata), nu ai înţelege şi tu un pic nevoile celuilalt de a se odihni. Doar că eu uitasem că şi ăla care stă acasă are nişte nevoi (uneori atât de simple, precum spălatul pe dinţi, alteori mai complexe precum spălatul pe cap, care e urmat de uscat, care mie îmi ia măcar 20 de minute).
Din punct de vedere al distanţelor şi Occidentului, pentru mine domiciliul ideal ar fi în Viena. Iar asta nu are legătură cu pasiunea mea pentru Sissi ori pentru prietena mea, Raluca :p Aşa mi se pare mie. În nici 10 ore eşti la Sibiu, poţi merge cu maşina, adică poţi duce cam câtă prăjitură încape pe 4 roţi. Nu te caută nimeni la cuţite, nu te stresezi că pleacă avionul. Plus că acolo au cea mai bună turtă dulce care se produce în lume.
Şi acum, să explic titlul:
Încă nu mi-am aşezat toţi chiloţii în dulap, dar praful s-a şi pus pe mobilă. Mai rău decât o soacră care arată cu degetul. Mişcă-te odată!
Poveste cu meșteri și peripeții.
Când am auzit-o pe aia cu zugravii care au vopsit în jurul unei vaze, fără să o mute, am crezut că-i banc. Unul foarte prost de altfel.
Când maică-mea mi-a povestit cum meșterii ei au pus geamurile de la bucătărie la dormitor și le-au schimbat până să le nimerească…de trei ori, am zis că precis și-a luat niște începători.
Când m-am apucat eu de renovări, am fost încântată de plimbările împreună cu soțul, la ales de chiuvete și vasuri WC, pfoa, visez la momentul ăsta de când s-a inventat Ikea. Eram leșinată de fericire, când ne plimbam toți trei printre căzi strălucitoare. Mai băgam câte o privire în oglinzile alea mari și luminoase, oglinzi pe care nu avem unde le pune deocamdată, ele fac parte din următorul nivel de vis. Îmi plăcea tabloul ăsta: noi trei și-un cuibușor de nebunii și multe scutece. Deci cam asta a fost cu renovarea pentru mine; cu un copil atârnat de-o țâță, nu ești chiar șef de șantier.
Sărim peste desfășurarea acțiunii,
Pentru o fracțiune de secundă, am simțit elanul acela în stomac, de mi-am deschis blogul și-am început să scriu. Ba chiar aveam și vreo 2-3 idei care-mi coc de o vreme-n minte, idei despre iubire și recunoștință, despre bunice și manichiură, că, despre nervi și oboseală, am vreo douămiicincisutetrezecișipatru de idei și tot nu le-aș epuiza întregul potențial.
Dar mi-a trecut înainte să m-apuce. Copila de urechi,
că nu mă mai adun de-atâta timp.
Hai să găsim și noi un birou de la care să facem bani, i-am spus iubitului în fiecare seară. Și-am adormit în timp ce puneam punct la propoziție. După care-am început să visez obturații radiculare și extracții chirurgicale 🙁
noapte bună, dragilor, care vă mai nimeriți pe-acia
