De curând, mi-am scris textul pentru invitaţia la nunta noastră. (Alegerea modelului de invitaţie în sine a fost o provocare. Am căutat printre munţi de sclipiceli care mai de care mai oribile, m-am umplut de praf şi de nervi, iar, la finalul uneia dintre cele 2 săptămâni în care am avut de organizat nunta în România, m-am ales cu o mândreţe de gastrită, pe care nici examenele la medicină n-au reuşit s-o bage în mine. ) Textul l-am scris singură, ca o datorie morală faţă de talentul pe care unii spun că îl aveam odată… La scris. Doar că textele bune sunt scurte şi în cuvinte simple, invitaţia avea doar jumătate de pagină, deci nu prea era loc de multă imaginaţie.

Aşadar, cât încă e subiectul cald la mine, iată nişte sfaturi de care merită să ţineţi cont. În final, însă, faceţi exact aşa cum vreţi voi, nu vă certaţi nici cu consoarta, nici cu mama soacra şi ţineţi minte: nunta e o experienţă după care trebuie să rămâneţi prieteni cu toţii 😀

• În primul, al doilea şi al treilea rând, să nu apară greşeli. Dacă-i puteţi face un favor soacrei mici, să luaţi soiul ei preferat de alune, la virgule nu merge cu nepotisme. Ce-i corect e corect. Dacă suntem certaţi cu doamna gramatică, nu e nevoie să ne ştie o ţară întreagă, rufele murdare nu se spală în public, aceasta fiind una dintre primele lecţii pe care tânăra familie ar fi bine să o înveţe.
• Următorul sfat e să nu luaţi textele standard de pe internet. Toată lumea le are. Plus, sunt pline de greşeli, de virgule lipsă şi nici cultura generală de clasa a 5-a nu prea-i prezentă. (Pe una dintre invitaţiile care mi-au căzut în mână, am văzut o minunăţie de text scris în stil I.L. Caragiale, luaţi de vă minunaţi:

Continuare

Nu știu care cum sunteți la curent, mie-mi place de nu mai pot acasă în Sibiu, dar sunt unele lucruri care mă enervează de-mi vine să vomez. Fumul de țigară lână cafea, de exemplu. Așa că, unul dintre locurile mele preferate este salonul de nefumători de la Atrium Cafe, singurul astfel din Sibiu. Se promovează drept cafenea, nu restaurant exclusiv. Iar locul e frumos, personalul prietenos, copiii cuminți (este foarte frecventat de grupa mică însoțită de adulți, din motive evidente). Restul citiți pe facebook, s-a întâmplat luni seara:

M-am enervat groaznic, fiindcă tipa din poveste era foarte prețioasă și importantă, cunoașteți tipul importanța-razelor-de-lun-asupra-galoșilor-de-gumă. Iar eu foarte afumată în timp ce spiritele se încingeau pe facebook: au dat share Arhi, Denisuca și Mihaela, au comentat Ruxa și Nebuloasa. Uimirea mea a venit din faptul că lumea nu era deloc surprinsă de treaba asta care se întâmplă în prea-lăudatul nostru Sibiu.

Iar poveștile continuau. Trist, domnule, trist.

Le-am scris și celor de la Atrium, fiindcă e totuși un local de suflet și de renume în Sibiu. Pe vremea când eram tinere și în liceu, stăteam acolo și ne imaginam cum o să fim babe și-o să ne uităm cum ninge de sub bolta lor de sticlă, în timp ce ne bem cafeaua în acorduri de pian. Na, locul e frumos, oamenii mai greșesc, deci le-am scris: Vedeți că-i o nebună care vă înjură pe facebook.

Răspunsul primit de la Atrium:

Buna ziua,

in primul rand ne cerem scuze pentru experienta neplacuta.

Atrium probabil nu este singurul local civilizat din Sibiu, dar ne place sa credem ca se afla printre cele – din pacate – putine locuri decente, si tinem foarte mult la acest lucru. De aceea luam orice reclamatie (in cazul dumneavoastra dezamagire) foarte in serios.

Tinem foarte mult sa oferim servicii de calitate, de fapt acesta este un lucru care ne diferentiaza de majoritatea localurilor din Sibiu. Din pacate se pare ca in ciuda dorintei noastre nu reusim intotdeauna.

La subiect: spatiul pentru nefumatori NU este rezervat doar clientilor care mananca, si acest lucru ar fi trebuit sa-l cunoasca si persoana care v-a refuzat accesul. Din cate intelegem, s-a mai intamplat si cu alte ocazii, ceea ce este cu atat mai regretabil. Pentru a afla exact ce s-a intamplat ieri va rugam sa ne mai acordati un timp.

In legatura cu feedback-ul negativ, nu reusim sa-l vedem la dumneavoastra pe profil (din cauza setarilor, probabil).

Va multumim pentru feedback. Consideram ca orice fel de comentarii, si mai ales cele negative, ne ajuta sa intelegem greselile pe carele facem si, in consecinta, sa ne imbunatatim serviciile.

Marius Georgescu, administrator

Și o zi mai târziu, Atrium a oferit 10 vouchere în valoare 50 lei fiecare, din următoarele motive:

Nu vrem sa ramana nimeni cu ideea (gresita, zicem) ca la Atrium clientii sunt neglijati. Este foarte greu sa castigi clienti si foarte usor sa ii pierzi. De aceea sunt foarte importante feedback-urile de acest gen.

In urma acestui incident am hotarat sa avem – incepand din acest week-end – pe fiecare masa cate un formular de comentarii, care sa ne ajute sa remediem mai rapid deficientele.

Eu zic că mai există o șansă. Pentru speranță, asta zic.

p.s. Cadoul de ziua mamei mele a fost c-am amânat plecarea. Să-i dea Dumnezeu sănătate celui care mi-a dat ideea!

p.p.s. Cele zece vouchere le-am împărțit eu între cei care au comentat la postarea respectivă.

Monica îmi zicea azi la telefon că e oficial. Astăzi Ieri a fost cea mai deprimantă zi a anului. Susţin şi înţeleg acest titlu, fiindcă încă nu ştiu de unde am cules forţa de a mă scoate de sub plapumă azi-dimineaţă.

A fost atât de bine la Sibiu.

• La volanul celei mai frumoase maşini din lume, încă simt că nimic nu e imposibil şi că mai sunt multe de cucerit. În patul cel de la Sibiu, tot mai dorm somnul cel mai dulce, deşi sincer mărturisesc o teamă că ai mei se pregătesc să renoveze. Adevărul e că-n camera mea încă e cu tweety pe pereţi şi dulapul e galben cu albastru.
• Mâncarea gătită încă vindecă oamenii, mai ales cea gătită cu drag. Mama mi-a zis că nu-mi iasă tocăniţa fiindcă n-are spirit. Că trebuie să mai pun încă ceva pe lângă ceapa aia urât mirositoare în cratiţă. Doar că mie atâta nu-mi place putoarea care se face în casă şi-mi intră în păr, încât nici să povestesc cu drag despre tocăniţe nu pot. Noroc că iubitul mă iartă şi-şi rabdă dorurile de mâncare tradiţională până ajunge la mama lui acasă.
• Unele lucruri nu se schimbă niciodată. De fiecare dată când mergem acasă, eu dorm la părinţii mei, el doarme la ai lui. Şi bunica mă ceartă pentru asta. Întâmplarea frumoasă face că în avionul spre Sibiu ne întâlnim cu doi consăteni plecaţi de vreo 16 ani în SUA. (Căsătoriţi de vreo 20, dacă nu greşesc, Liliana. ) Care încă dorm – fiecare la mama lui când vin acasă, la Sibiu.
• Pentru nuntă n-am rezolvat mare lucru, de revelion am stat mai mult în cameră decât la petrecere (eram cu laringită şi tuse, de nici acum nu ştiu dacă noi chiar am povestit în noaptea aia sau doar mi s-a părut, de la febră), finuţa nu mi-am văzut-o şi cred c-am băut mai multă cafea în oraş decât cu mama. Noroc c-am zăcut beteagă o zi întreagă, că altfel nu m-ar fi prins 24 de ore la domiciliul din buletin. Am redescoperit ciorba de perişoare (printr-o întâmplare, de am ajuns după aia să mănânc toată oala) şi-am schimbat ţinutele mai mult decât le schimb în Sheffield într-un anotimp. Bluzele, mai exact, că-n rest nu vă imaginaţi rochii lungi, cu spatele gol. Nu de alta, dar la cum behăiam pe sec, de şale am avut o grijă deosebită vacanţa asta!

Singura parte bună a întoarcerii la normalul nostru deprimant e că întotdeauna, când se apropie ora de plecare, ne bucurăm că mergem împreună şi nu separat. Că una e când tu părăseşti şi alta e când eşti cel părăsit. Deşi nu recomand nici o

variantă. Rezoluţia lui 2014 e să fim mai aproape şi mai bogaţi. Dacă rezolvăm geografia, vine şi bogăţia la pachet. Fiindcă tare sărac e omul singur şi deprimat în prima lui zi de lucru.

Spor la treabă! Mâine nu poate fi decât mai bine. Doar cea mai deprimantă zi tocmai s-a terminat 😀

foto 1

Uneori cred că libertatea îţi dă mai multe griji şi gânduri decât un tipar prestabilit. Alteori cred că atâta ar fi trebuit să mă bată mama, sau tata, sau, cel mai sigur, amândoi, până să-mi intre minţile-n cap şi privirile-n pământ, nu la ceruri prea suse pentru mine. Şi pentru oricine, că aşa-s blondele, cred că orice fericire poate exista.

Uneori cred că destinul e o scuză pentru eşecurile împachetate frumos şi primite ca o surpriză, alteori cred că şi din eşecuri poţi învăţa câte ceva. Asta, normal, după vreo 3 cutii cu ciocolată şi nişte ore zdravene de somn.

Când te trezeşti c-au trecut anii şi-ţi numeri clipele pierdute şi kilogramele în plus.

Să fii singur de Crăciun nu-i un păcat, deci, vă rog, nu vă mai pedepsiţi pentru asta. E o întâmplare, la anul poate-o să fie altfel. Să n-ai cu cine schimba o vorbă-n casă nu e vina voastră, ci a mobilei că nu ştie vorbi.

pericolul e ca pân’ la anu’ să-nveţe omul graiul – acum străin – al mobilei din atmosferă şi să se simtă bine în două degete de praf. singurătatea-i cea mai periculoasă companie. indiferent în câte limbi vorbeşti.

indiferent la câte zări priveşti. uneori tre’ să te mai uiţi şi lângă tine.

Deşi eu o iubesc. Ca destin, ca eşec sau ca scuză.

foto

Imaginați-vă 28 grade Celsius. Știu că am greșit sezonul, dar în momentul ăsta scriu din ceea ce se preconizează a fi una dintre cele mai frumoase vacanțe, în Țările Calde. Am făcut baie în mare, ne-am jucat în valuri și ne-am plimbat pe nisip. Am făcut noaptea baie-n piscină și am dormit mai puțin decât credeam omenește posibil, cunoscându-mă bine de niște ani. Suntem în vacanță la mare. Și e primul nostru concediu de genul ăsta, împreună. Prima baie în mare
de mână cu băiatul visurilor mele. Nu vreți să știți câte tablouri din astea a mâzgălit mintea mea nevopsită, în trecut. Realitatea bate filmul, ca să zic așa.

Bun, e romantic și cald, v-ați prins și citind în diagonală.

Că în mileniul 3 mai există oameni care-și lasă pruncii la ora 1 să zburde la soare, nu ați fi crezut! Că în epoca factorului UV, există persoane care-l ignoră, aproape nici nu mă credeți. Că sunt eu exagerată, nu vă contrazic. Dar n-am inventat eu arsurile și nici alunițele!!! Știu că ne place soarele, iubesc bronzul pe obrajii mei, dar nu sunt dispusă să plătesc pentru el mai mult decât costă un tub de cremă. Iar de copiluți mi-e cel mai milă.

Avem nevoie de o lege care să interzică părinților să-și prăjească pruncii la amiaz.

foto 1-eu, 2

Cred e un fel de instinct primar în această categorie aparte a subalternului. Ştiţi dv, specia aia pe cale de înmulţire, care merge dimineaţa la serviciu cu gândul acasă şi ochii pe ceas. Sau pe facebook, după caz. Specia aia care oricât şi oricum lucrează, tot atâta leafă ia pe 15 ale lunii ori pe cât se mai bagă acum salariile pe card. Specimenul ăla prea nesemnificativ să ştie însemnătatea cuvântului RESPONSABILITATE, pentru că pentru el întotdeauna răspunde un şef, că doar ăla semnează actele.

Specimenul ăla înfloritor care niciodată nu-şi va depăşi condiţia. Fiindcă pur şi simplu nu-l interesează asta.

Din relativa mea experienţă de până acum, precum şi din a dumneavoastră, sunt precisă, cel mai eficient angajat e ăla care lucrează fie pe comision, fie pe procent, fie pe ce-o fi. Un ceva profit să-i zică, să simtă omul că munceşte pentru ceva. Că se strofoacă şi implică. Că dacă totu-i cald şi bine, de ce să ne mai agităm.

Io nu ştiu prin alte sisteme de angajare cum o fi, dar la mine-n cabinet, adesea io-s ultima care pleacă, pe cuvântul meu că şi femeia de serviciu termină de aspirat podeaua înainte să sting eu becu’. Şi stă după mine; asistenta a rupt uşa oricum deja de-o vreme; doar-doar m-oi simţi un pic şi mi-oi băga vreun turbojet în posterior. Şi vreun picior în pacient, mama lor de nesimţiţi, că vin pe bandă rulantă. Pardon, suntem în slujba pacientului/clientului, normal, dar asta doar până a bătut ceasul de ora mesei, că după aia … Stai! Nu mai există “după aia”.

“Individual, nu am putut face nimic. Aşa că, am format un comitet care a stabilit că nimic nu se  poate face.”

-cam asta-i mentalitatea britanică, să mă scuze cine se simte ofensat.

Io n-am mai văzut asistentă să plece înaintea doctorului acasă. Şi situaţii din astea de jucatul de-a muncitorul pe plantaţie mai am tone, dacă sunteţi interesaţi. De mai aveţi exemple din categoria “timpul trece, leafa merge” şi n-aveţi unde vă împărtăşi frustrările, sunteţi invitaţii mei. Luaţi de comentaţi. Facem schimb de experienţă 😛

 foto