Facem liste cu cei mai buni fotograi de nunţi din România. Fiindcă facem nuntă şi putem folosi mijloacele media pentru a ne informa cât mai bine. Şi pentru a învăţa din experienţa altora, aici am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

Weekend-ul ăsta doar fotografii de nuntă am vizionat. Unele mai frumoase decât altele. Am visat cu ochii deschişi, salivând pe tastatură. Şi întrebându-mă dacă voi putea vreodată fi atât de elegantă şi emoţionată şi fericită într-o singură poză. 

Dintre recomandările deja primite: linkul e pe facebook.

Mă interesează însă nişte recomandări personale, de la cupluri care au lucrat cu respectivii la nunta lor. Să-mi spuneţi ce impresie v-au lăsat, cum au ieşit pozele (încadrate, tremurate, pixelate), cum a ieşit nasul miresei (am văzut eu nişte nasuri, de nu-mi trebuie fotografii aceia nici să mă plătească ei pe mine), cât de mult au mâncat şi cât de puţin au fotografiat, când au livrat pozele, etc.  Nu ştiu exact ce vreau, nişte vorbe ale unora trecuţi prin asta înaintea mea. Fără din alea “ia uită-l pe gigel photograph cu ph, îl ştiu din vecini şi c-acum are pagină de facebook.” Adică, o recomandare nu presupune doar laude şi nu înseamnă automat ceva negativ, ci înseamnă REALITATE. Poate-mi place aşa mult cum fotografiază, de mă mulţumesc şi doar cu 5 poze.

Şi mai spuneţi-mi ce să îi cer fotografului, adică ce să nu uit să-l rog, la ce să fiu atentă când îi spun că batem palma. Învăţaţi-mă, că habar nu am.

Eu nu-s prietenă cu aparatul. Ca să-mi faci mie o poză bună, îţi trebuie ani buni. Nu stau locului, am dinţii galbeni şi clipesc prea des. Asta aşa, ca să ştiţi că şi viitoarele mirese au parte de  recomandări. De data asta, fără exagerări. Deloc fotogenică.

Dragilor, eu atâtea februarii am petrecut singură, că nici n-a mai contat că e paişpe ori cinşpe ori şaişpe, eu eram singură, nefericită, părăsită şi necăjită în fiecare frumoasă zi din lună. Atâtea zile ale îndrăgostiţilor m-au prins în papuci de casă şi pijama, încât m-am obişnuit să-l ignor pe Valentin atât de tare, că mi-e imposibil să mă apuc de amoruri subite.

Deşi nu refuz cadouri, aviz amatorilor! Îmi cumpăr şi-nc-o vază pentru flori.

Îmi amintesc de-un Valentine’s Day din liceu, eram proaspăt despărţită de iubirea vieţii mele de până atunci. Şi m-am dus la film cu un văr drag de-al meu, în Sibiul nostru mic, doar-doar să nu stau acasă. Doar că atunci când am ieşit, mi se părea că-i Halloween Day, deşi vărul nu era deloc horror.

Sau prima sesiune, când mai rămăsese doar biofizica de dat, pe 15 sau pe 16 feb. Iar conştiinţa nu te lăsa să ieşi din sala de lectură, nu c-ai fi avut motive, ca să zic aşa. Dar măcar scuza era bună. Pe-atunci eram bolnavă de lipsă de iubire, că altfel nu mai ştiu după cine sufeream. Mă pupasem cu unu’ care-mi aducea trandafiri, dar nici măcar ţepii lor nu mă făceau să tresar vreun pic. – Singura dată când m-am prostituat. Apoi, am început să-mi cumpăr singură flori şi să nu mai număr broscuţe. (ştiţi că se spune, că trebuie să ajungi la 100, până să dai de prinţ.)

————————————–

Acesta este un post pentru toţi singurii de valentin, pentru toţi cei ca mine, cum eram. Eu n-am numărat până la 100, dar am cultivat răbdări. Atât de multe, că aş fi putut vinde la un moment dat. Ce voiam să vă spun e că se poate.

Mergeţi acum de vă cumpăraţi un buchet de lalele, că astea nu-ngraşă şi puneţi-vă la un film ordinar. Că doar e o zi ca oricare alta…

Cu drag,

Şi Eu Am Fost Pe Strada Aia

Later edit, februarie 2016: se naște fiul meu.

Ca să mai schimbăm subiectul, că nu mai pot cu oamenii ăştia. Astfel încât am decis să abordez altă temă, unde măcar e un adevăr general că gusturile nu se discută: Dragostea trece prin stomac sau Mâncarea în cuplu.

Nu vorbesc despre actul de a mânca, fiindcă am avut un şoc imediat după ce m-am mutat cu iubitul meu. Şocul a venit dintr-un calcul simplu şi rapid: tu, băiat, eu, fată, niciodată n-o să putem mânca la fel şi dormi împreună şi arăta la fel ca înainte… de masă E pur şi simplu scris în legile-omeneşti şi în metabolismul nostru.

Revenind la relaţia dintre dragoste şi stomac, una mult îndrăgită de bunica mea personală. ( De fiecare dată când o sun, îmi pune aceeaşi întrebare, ce am mai gătit. La care eu răspund acelaşi râs surprins de faptul că a mai trecut o săptămână în care-mi propusesem să m-apuc. De el, gătitul.)

Deci dragostea trece prin stomac? Eu cred că o supergagică e cu atât mai super cu cât ştie cum arată  şi ultimul model de geantă Furla, dar şi cum se face clasica tocăniţă de vită. Ce vă pot spune e că la sushi mă pricep de mă laudă şi prietenii, dar că domnul meu m-a sfătuit să mă specializez pe bucătăria japoneză, că prezint mai mult potenţial şi interes decât pentru cea românească.

Rezumat în cuvintele mele: e că-i greu. Să faci un meniu, să te ţii de el a doua zi, seara, când vii frânt de la cabinet şi te gândeşti numai la somonul ăla crud de pe rafturi, care ar merge atât de bine cu sosul de soya din dulap. O combinaţie care nu dezamăgeşte niciodată şi se livrează gata asezonată. Deci a cui e responsabilitatea hranei sănătoase în cuplul modern?

Când eram în Liverpool, găteam. Când eram în Sheffield, lucram. Şi, în rest, dormeam, că nu-i ca şi când s-a adăugat vreun bonus la cele 24 de ore.

sursa

M-aţi invadat în cel mai frumos sens cu urări de bine, de iubire şi copii frumoşi. A fost mai mult decât am crezut că se poate şi îmi cer scuze în primul rând acelor prieteni dragi care au aflat de pe blog înainte să afle de la mine.

Nu vreau să transformăm locul ăsta în liste cu rochii şi buchete şi verighete. Eu încă învăţ să tastez şi să pronunţ aceste cuvinte. Orice început e greu… Însă, pe

de altă parte, am fost la vreo 3 nunţi în toată viaţa mea (prietenele mele n-au dat încă în febra măritişului, iar neamurile dragi au fost vreo câteva la număr), aşa că orice sfat e binevenit.

Ştiţi, mie mi-ar plăcea să mă duc pe o câmpie, cu cerul deasupra şi soarele printre copaci, cu flori în păr şi bujori în obrăjori 😛 Cu doi prieteni dragi, un popă şi părinţii. Am fost tristă când am înţeles că nu se poate, dar mi-a mai trecut din părerea de rău când am început să fac liste. Şi mi s-a umplut sufletul de bucurie când m-am gândit la

fiecare nume pe care l-am trecut acolo.

Să vedeţi ce-o să se-ntâmple, de după cununie, mă fac abonat la toate nunţile din sat!

Într-o variantă absolut de lux, foarte profi şi corectă gramatical. Şi nu glumesc. 🙂 De fapt, revista vine ca o extensie a conceptului “MADISON, absolute beauty“. Eu am văzut doar varianta online, dar nu cred că printul e mult diferit. Decât că poate miroase mai bine (ştiţi că iubesc aroma aia de revistă proaspăt scoasă din tipar!).

Editorialul semnat de Madeleine Florescu la începutul revistei e foarte călduros şi sincer, iar primul articol povesteşte istoria brandului. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, vorbim de parfumeria de nişă. Pentru cei care cred că luxul în parfumuri se găseşte la Douglas, revista asta e primul pas. Deşi, Madeleine, ştiu că misiunea ta nu e să educi nasuri, ci să le răsfeţi pe cele deja cunoscătoare, însă o idee minunată ar fi să editezi o revistă ca un abecedar olfactiv! Eu o învăţ pe de rost, promit.

De fapt, voiam să vă invit să citiţi acest prim articol mai ales, ca să vedeţi cum şi branduri româneşti se pot ridica pe bulevarde europene de mare clasă şi cum calitatea şi adevăratul lux n-au nevoie să urle ca să fie observate, apreciate, consumate. (Întotdeauna-mi vor plăcea cerceii mici cu diamante rare!) Iar Madeleine are condei şi candoare, cum niciodată nu mi-aş fi închipuit că o doamnă cu genţi ca ale ei mai are timp să aibă.

Habar n-am dacă cititorii blogului meu sunt în target, dar de unele lucruri te poţi bucura şi doar să ştii că undeva există. Madison, în Bucureşti, pe Calea Dorobanţilor, 152. Uneori o găsiţi aici şi pe Madeleine. Zic şi eu, doar să nu credeţi c-o inventez.

p.s. În viaţa fiecărei femei, vine un moment, când simte că merită şi că poate. Păstraţi articolul ăsta pentru acele momente. La cât mai multe!

Clujul pentru mine nu are conotaţii tocmai pozitive, că mai mult am amintiri chinuitoare decât bucurii de-acolo. Ăsta nu e un secret. Însă Clujul şi-a redresat imaginea în memoria mea afectivă de când am bătut prima dată toate bălţile lui reci sub o ninsoare ca-n poveşti. De mână cu el, în noaptea aia cu şosete... Deşi m-au mai plimbat tineri pe străzi clujene, întotdeauna frigul era mai aproape de oasele mele decât orice poveşti le născoceau gurile aburinde. Mie în Cluj mi-a fost frig şi dor de Bucureşti, chiar şi fără să ştiu. Însă, apoi, mi-a fost o vreme dor de Cluj din Bucureşti, dintr-un singur motiv brunet, cu păru’ creţ.

Acela a fost momentul când am înţeles câte am pierdut din Clujul studenţiei mele. Fiindcă motivul brunet stătuse în acelaşi cămin cu mine vreme de 2 ani, însă a trebuit ca eu să plec pentru a ne putea întâlni. Şi părea rău. Apoi au început fanteziile împărtăşite despre cum am fi mers amândoi în weekend la Cora să facem aprovizionarea. Despre cum m-ar fi putut aştepta în colţul Babeşului ca să ne plimbăm prin grădina botanică sau despre cum ne-am fi putut îmbrăca frumos şi merge la un restaurant studenţesc, să mâncăm ciorbă de burtă cu mult usturoi. Ori despre cum am fi putut împărţi motorina de mers acasă. Şi de întors. Despre ce prieteni ne-am fi înmulţit între noi şi ce piese de teatru am fi văzut cu ei. Mna, din astea… de am reuşit să reabilitez Clujul. (Acum, când scriu, simt miros de covrigi proaspăt scoşi din cuptor pe Napoca, un soare cu dinţi şi o mână-n buzunarul lui…)

Sheffield e Clujul nostru de apoi. Aş fi zis de mai târziu, dar am încredere că toate lucrurile au motivul lor pentru a se raporta la anumite momente şi la anumiţi oameni. Sheffield-ul e atât de studenţesc, încât seara ne ducem la supermarket ca într-o vizită, deşi de cele mai multe ori avem mâncare acasă. Ori am putea comanda. Ne simţim de-ai locului şi locul ne simte de-al lui. Ne acceptă în adidaşi şi geci de Himalaya. Suntem vecini cu grădina botanică şi-avem o grămadă de restaurante studenţeşti, unde putem merge îmbărcaţi frumoşi. Doar ciorba de burtă lipseşte, deşi am meşterit şi-o din asta aseară. Şi-am mâncat-o printre lumânări înalte (aprinse de el, pe motiv că economisim curent!), valize nedespachetate şi pungi mari cu miros de cauciuc. Şi ştiţi ceva? A fost mai frumos şi mai cald decât ar fi putut vreodată Clujul şti să facă pentru noi. (E-adevărat, m-am cam scăpat la chilli…)

Fără supărare, ce-ar fi putut Clujul să fie şi încă de cinici ori atâta o să fie Sheffield-ul pentru noi.

p.s. Despre ciorba de burtă “semipreparată în casă” trebuie să vă mai povestesc.

fotos