Mi-s tare curioasă eu de ce se mai căsătoreşte lumea în ziua de astăzi, când concubinajul e de-a pururi acceptat, când nu moartea, ci numai cearta singură are puterea de a despărţi, când copiii se împart cu nume şi adrese şi custodii comune…

Spuneţi-mi, de ce pentru voi ca şi cuplu, “actul ăla” chiar face diferenţa?

Mă adresez viitoarelor mirese, cu gând bun de invitaţie faină la Târgul Ghidul Miresei. Se întâmplă de vineri, la Romexpo în Bucureşti. Am primit 5 invitaţii duble pentru voi, cele cu gânduri concrete de măritiş. Se pare că acest târg va fi o desfăşurare de forţe ale reducerilor, căci asta înseamnă 80% mai puţin din preţul iniţial al rochiilor de mireasă. Genul acesta de târg e cel care provoacă isteria mireselor, pe care le vedeam la posturile TV americane şi nu ne venea să credem. Isteria vine în România, deci. Că mirese avem şi noi 😉

E un fel de concurs, dar e mai mult iluminarea blondei (care crede cu naivitate şi suflet mai mult în căsnicie, dar mai puţin în căsătorie ca instituţie. Căsătoria e o capacitate, căsnicia e un privilegiu.). Spuneţi-mi şi voi ce credeţi, iar eu până joi dimineaţa am lista câştigătoarelor de invitaţii. De ce vă mai căsătoriţi? Motivele voastre particulare, nu de ce e bine să te căsătoreşti, că poveşti din astea aud şi eu de la bunica de fiecare dată

Aş fi înghesuit toate găluştele cu prune în bagaj, dar n-au încăput decât zacuştile şi dulceaţa. Aş fi conservat senzaţia de piele-ncălzită de soare şi aerul curat în plămânii mei. Dar n-am luat decât fotografiile şi imaginile rămase pe retină. Sandalele le-am lăsat, precum şi iluziile că România e ţara care mi se potriveşte. Bunicul m-a certat cu fruntea încruntată. Că de ce-am plecat. Că nu muream de foame. Nu, bunicule, muream de dor. Ce n-am ştiut eu

însă e că nimic nu se pierde, ci totul se transformă. Ba nici dorurile nu fac excepţie de la reguli de aur.

Am mai luat o rochiţă din dulap, iar mama m-a-ntrebat dacă nu iau şi nişte pantofiori potriviţi. Nu, mamă, fiindcă n-o s-o şi port, că n-am unde. Dar rochiţa e cea în care-am botezat-o pe-aia mică, în care-am fost frumoasă şi dumnezeiască de câteva ori. Şi nu trebuie s-o port ca să-mi amintesc. Doar să o văd în fiecare zi şi-mi face bine.

Astăzi, în drum spre poarta de-mbarcare nu mai ştiam cum erau mai demult bucuriile doar când plecam. Acum sunt doar când mă întorc. Acasă, la iubitul meu. Ori tot Acasă, la Sibiu.

foto

Aşa m-a prezentat astăzi Toma: Ea e bloggeriţa, care a venit din Anglia. Eu eram. O cu totul altă blondă decât am lăsat ultima oară când am fost aici, acum parcă mulţi ani, deşi nu sunt decât vreo 2.

Probabil că pentru mine, evenimentul ăsta înseamnă mai mult decât pentru toţi ceilalţi participanţi la un loc, i-am zis astă-seară lui Toma, înainte să urcăm la somn. Zice că ştie şi că asta a şi vrut atunci când mi-a făcut invitaţia #priNeamt. Apropo, mulţumesc frumos, agenţiei Karpaten, pentru biletul de avion!

Vă scriu din ţară, unde am ajuns după o noapte nedormită decât spre dimineaţă în avion, după un răsărit superb deasupra Manchesterului şi după nişte iubiri zdravene împărţite între două codiţe de câte 3 ani fiecare.

Din păcate, am ratat conferinţa şi-mi pare chiar rău. Dar am mâncat o delicioasă ciorbă ţărănească la Miercurea Ciuc. Cred că mai mult îmi era dor de senzaţia de ciorbă decât de ea propriu-zis. M-au frapat încrâncenarea şi înjurăturile taximetristului care m-a rătăcit vreun ceas prin Bucureşti. Mi-a mers la suflet să revăd atâţia oameni care mă inspiră, abia aştept să vină dimineaţa ca să ne trezim. M-a impresionat hotelul în care stăm, Central Plaza din Piatra Neamţ are 4 stele adevărate, nu numai desenate la intrare. Adică, avem papuci de casă! Ceea ce nu e un obişnuit, veţi râde. Şi îndrăznesc să spun c-am fost la unele hoteluri mândre în viaţa asta blondă. Se vede că nu e făcut doar de ochii dătătorilor de stele, ci e o investiţie cu cap şi coadă, dar mai ales cu un conţinut.

Felicitări organizatorilor, am înţeles că a fost un real succes conferinţa. Sunt uimită de câtă deschidere au întâmpinat la nivel local, ba în seara asta ne-a vizitat şi primarul la cina festivă. E frumos ce se întâmplă aici, dar cel mai frumos e că iau şi eu parte. Ştiţi, astăzi sunt cum n-am crezut prea des că pot să fiu, plăcându-mi tot mai mult de cine pot să mai devin.

p.s. Mâine dimineaţă ne plimbăm prin Piatra. Dacă vedeţi o gaşcă mare de oameni care pot merge în timp ce STAU pe twitter, noi suntem, strigaţi un salut! Alte linkuri şi discursuri de bucurie, mâine. Adică astăzi, mai târziu.

*priNeamț este un eveniment susținut de Primăria Piatra Neamț, Consiliul Județean Neamț, Central Plaza Hotel, Petrom, Cosmote, Noroc și Autonom.

Singurul element al nunţilor, care m-a fascinat dintotdeauna a fost rochia de mireasă. N-am fost la multe în viaţa mea (prietenele mele n-au dat încă în febra măritatului), dar ştiu precis ce-mi amintesc de la fiecare.

Orice mi-aţi spune, nu toate rochiile de mireasă sunt frumoase. Sau poate unele sunt acceptabile pe umeraş, dar când le pui pe ea, mireasă, se transformă îngrozitor. Am văzut mire speriat de apariţia preamachiatei consoarte, de n-ai văzut aşa ceva. Apoi, există rochii şi mirese urâte, oricum le-ai combina. De cele mai multe ori, au ele grijă să se găsească reciproc şi să armonizeze dezastrul perfect. Dar nici asta nu e treaba mea.

Treaba mea va fi atunci când m-oi mărita eu, dacă va veni şi ziua aia. Să-mi iau rochie şi mire pe sufletul meu, nu pe ochiul altora. Până atunci însă, îndrăznesc să spun că rochia de mireasă perfectă e aia care te avantajează. Fiindcă nu cred şi niciodată nu mă veţi convinge că o femeie se poate simţi bine într-o mulăciune albă, când ea are suta de kilograme pe-un picior. Niciodată nu mă veţi convinge că dorinţa de a purta o rochie fără mâneci face să dispară umerii prea rotunjiţi din proprii-ţi ochi. Ori poate-s doar eu nebună.

Însă poţi găsi o rochie care să te avantajeze şi să-ţi îndeplinească şi dorinţa mulăciunii, dacă asta-ţi doreşti. Faci un compromis pe ici, pe colo, în punctele esenţiale. Şi ţii minte că tu trebuie să porţi rochia, nu ea pe tine. Frumos zice Cristina Bazavan. E păcat să strălucească rochia mai tare decât mireasa, la fel cum e păcat să fie mai mult concert decât nuntă (am eu părerea mea despre formaţiile invitate cu circul şi fără număr). Apoi, ultimul lucru la care te gândeşti e ce-o să zică lumea. Eventual, ar fi importantă “lumea” care plăteşte rochia, că poate tre’ să speli nişte vase în cont…

Când eram mică, rochia era tot ce mă interesa la o nuntă. Apoi am mai crescut şi mi-am dat seama că unele lucruri nu se schimbă niciodată :))

Continuare

Nu ştiu cum Ligia poate lucra cu astfel de poveşti, cum le poate scrie şi spune mai departe. Acum e implicată în campanie “Nici un copil invizibil”, în care e vorba despre părinţi care se străduiesc să-şi păstreze copiii lângă ei, nu în orfelinate.

Ştiţi, sunt unele subiecte atât de sensibile, încât nu-mi place să le despic în patru. Credinţele proprii nu se transferă altora, precum nici regulile de viaţă valabile în sisteme diferite. Înţeleg asta. Însă cred că numitorul comun al lumii fiecăruia dintre noi spune că cei mai nevinovaţi sunt copiii.

Dragilor, maternitatea nu e o capacitate, ci o misiune. Iar eu scriu, judec şi simt ca o copilă care s-a bucurat de doi părinţi frumoşi şi deştepţi, dar mai ales iubitori. Şi deştepţi. Iar uneori îmi amintesc cum mirosea a mama dimineaţa sau cum mă pupa tata până-mi luau foc obrajii de la barba lui.

Continuare

Uneori mă întreb oare ce fericiri mai mari decât a mea există şi pe unde se ascund de mine. Ce parfumuri mai grozave decât prea dulcile de pe oglinda-mi şi care case se mândresc cu ele. Oare ce ciocolate fine s-au mai inventat departe de papilele mele preacurioase. Şi ce apusuri mai frumoase decât cel de la fereastra mea. Sau ce case mai călduroase decât pereţii alei mele. Adesea mă gândesc că fiecare e necăjit în felul lui, dar nu pot să nu fiu curioasă şi în câte feluri respiră fericit.

Vedeţi, în ziua de astăzi ne facem tot mai mari, că de întinerit nu-ntinereşte nimeni. Decât cu sufletul şi mintea. Dacă la 3 ani bucuriile sunt din oficiu, la către 30 sunt o responsabilitate.

Viaţa mea e un rollercoaster scăpat de sub control. Şi, dac-aş fi acum în Bucureşti, m-aş urca la volanul maşinii mele, de care mi-e un dor de om nebun, aş da volumul muzicii mele la maxim şi-aş zăbovi la fiecare semafor. Apoi m-aş duce la Madeleine să iubesc parfumuri şi să respir putere. (Ştiţi, că am mai scris ceva aici.) Deşi chiar fără parfumuri, adesea mă regăsesc din mizerie, când mă gândesc la ea. Iar Madeleine ştiu că are şi un loc în care m-ar putea repara. Nu, nu vorbesc de inima mea, ci de noul “MADISON absolute beauty” din Dorobanţi. E nou deschis şi e probabil cel mai creativ concept de beauty salon din România, căci reuneste parfumerie, culoare, cosmetică de lux şi salon de tratament într-un singur spaţiu exclusivist. De fapt, la cât şi pe unde a umblat Madeleine (şi o spun în cel mai şic şi ortodox sens), am încredere că face concurenţă altor Madison-wannabe-uri din Europa (şi SUA, Madeleine?). Există unul şi-n Ungaria, tot al ei, bineînţeles. Dacă nu ştiţi despre ce vorbesc, aflaţi urgent pe Calea Dorobanţi 152.

Iar după tot răsfăţul ăsta, m-aş duce să mă joc. Ştiu pe cineva de vreo 3 ani, căreia i-ar face foarte mare plăcere.

Dar na, eu mâine tot la cabinet mă duc. Dumneavoastră unde mergeţi?

Pentru doritoarele de absolute beauty, marca Madison, iată ce puteţi găsi acolo (mă refer la linii de produse, că de Madeleine nu dai aşa uşor :p ):

Continuare