Din punct de vedere al raporturilor şi măsurătorilor, toată lumea ştie că Barbie e un concept de păpuşă care e cam “greşită” din punct de vedere anatomic. Gâtul ăla subţire şi lung nu poate exista, nici talia minusculă, decât dacă eşti făcută din plastic.

Din punctul meu de vedere? Nici Cenuşăreasa nu există, dar parcă nu m-aş apuca acum să spun tuturor fetiţelor că prinţii reali îs nişte mincinoşi curvari şi să se ferească mai ales de băieţii de bani gata. Plus, într-o eră în care obezitatea ne stă ca un pistol la tâmplă, soluţia nu vine din resemnarea în faţa măsurilor XXL. Bine, Barbie asta nouă nu e XXL nici vorbă, dar în curând se va găsi unul care să o construiască în varianta medium, large şi extra large şi lumii întregi să i se pară normal. Exact ca americanilor porţile de la mcdonalds. Acolo nu există conceptul de small ca standard. Simplu şi trist.

Săptămâna trecută, m-au uimit 2 ştiri la radioul britanic.

• Una spunea că s-a modificat recomandarea pentru câte porţii de legume/fructe să consumăm pe zi. Mai exact, de la 5 la 7. Şi comentariile erau că guvernul trebuie să facă ceva pentru asta! (Hai, serios, de parcă nu s-ar vinde şi spanac în supermarketuri, vine tot în pungi mari, doar că oamenii le confundă cu chipsuri… tot guvernul e de vină??? eventual să scoată pizza în afara legii…)
• Cealaltă era despre obezitate, zicea o tanti la microfon că ne obişnuim cu mărimi tot mai mari, pe stradă, ambulante. Şi că, încet-încet, se schimbă standardele de “normalitate”. Doar fiindcă, să-i spun unei colege care are douăzeci şi un pic de ani că e “grasă, frate” la cele 120kg purtate pe-un metru şi-un zâmbet e o ofensă. Ştiu caz concret, altă persoană, care s-a dus la medicul de familie, ăla i-a spus să aibă grijă -după ce a cântărit-o, că s-a cam îngrăşat, că e la limita superioară spre obezitate şi că na, să aibă grijă. Ce-a făcut domnişoara? S-a simţit mega jignită, s-a plâns în public şi s-a consolat cu o ciocolată, normal. Drept vorbind, spunea asta în timp ce şedea lângă cele 120 kg şi zău că nici mie nu-mi mai părea aşa de superioară limita aia. Prin contrast, evident.

Deci tristă ziua în care nu vom mai tinde spre idealuri, ci spre realităţi. This doesn’t hurt anybody’s feelings, so they can die happy. Uneori cu ateroame, alteori cu hipertensiuni sau diabeturi, de cele mai periculoase ori – cu toate combinate. Mergeţi de băgaţi nişte spanac, cică face bine la artere.

sursa

Ca mireasă, n-o să-mi pun unghii cu sclipici, nici gene false, ba nici n-o să chem pe vreun artist să mă picteze la sprâncene. O să le fac pe toate singură şi-o să las strălucirea să iese din priviri, din pori şi alură. Multă lume a zis că-s nebună, ieri am mai descoperit o mirună ca mine, care exact aşa a zis. Că-şi face unghiile cu lac incolor şi-şi pune un strat de mascara pe gene. Singură şi gratis, cum ar veni.

Ca dentist, nu-mi mai pudrez nasul zilnic de-o vreme, cam de când m-am prins că mai mult pudrez masca de protecţie decât nasul. Şi mai mult de atât, că mă aleg şi cu nişte dungi deloc elegante pe figură, de la atâta echipament de protecţie la locul muncii. Ştiţi dumneavoastră, ca-n orice fabrică. Adevărul este că… mi-e lene. Dimineaţa mi-e lene să orice, pentru că somn. Şi pentru că mă trezesc abia pe la al doilea sens giratoriu, asta nu mai e un secret pentru nimeni, şi pentru că în ţara asta încă nu e legal să conduci şi să-ţi suceşti genele-n oglindă.

Weekend-ul ăsta m-am trezit (vorba vine) să-mi achiziţionez un nou fond de ten, de parcă n-aş avea destule chestii pe care le-am cumpărat şi nu le folosesc. Pe număratelea, 3 perechi de pantofi şi 2 sacouri, cu etichetă şi praf. Fără speranţe.

Dacă l-am luat, normal că l-am şi folosit. Un

pic aşa, că oricum mi se părea enormă zugrăveala. Şi unde n-am făcut nimic în plus faţă de cum făceam de răposatul obicei, iubitul meu a ţinut să menţioneze că el nu înţelege rostul machiajului. Că, în loc să te facă mai frumoasă şi să-ţi ascundă nişte treburi, îţi pune-n evidenţă porii căscaţi cât cepele şi ridurile conforme cu buletinul. Sinceritatea la noi în cuplu a fost mereu apreciată, deşi m-a costat destul de mult acest nou Le Teint Touche Éclat Foundation. Doar că deştepţii de la YSL au întrerupt producţia de Teint Radiance, fondul meu de ten, preferat. Cică l-au îmbunătăţit. Poveşti.

Mă dădusem şi cu lipgloss, iar când am vrut să mă retrag la toaletă ca să-mi refac botul, iubitul m-a rugat cu sinceritate să-l las mai bine natural şi mirosind a proaspăt îngurgitata supă de ceapă, franţuzească şi ea. Ca fondul de ten 😀 Cică-s mai frumoasă aşa. Şi supa mai ieftină, sincer. Şi decât rujul. Şi decât jum’ate din el.

Percepţia bărbatului de lângă noi e foarte diferită de a noastră. Ce e frumos pentru noi nu e la fel de frumos pentru ei. Ce e gras pentru noi poate fi la fel de slab pentru ei. La fel ca anul trecut, vreau să zic. Sau nu. Şi atunci ACEEA este o problemă.

Până una-alta, vă invit să vedeţi aceste clipuri impresionante, reclame la nişte cosmeticale. Două domnişoare care pun machiajul în altă lumină, fără a se pune pe ele în spatele lui.

Cu ocazia asta, să sperăm că s-a încheiat era în care toate cremele promit tinereţe fără bătrâneţe şi toate dietele – slăbire fără înfometare.

foto 1, 2

Dragă Radu,

Mi-am albit dinţii şi de vreo două luni fac foamea cu dulci întreruperi. Mi-am strâns poze, sute de poze, cu flori şi fete şi voaluri şi zâmbete. Mai nou se spune “pentru inspiraţie”, deşi drept vorbind e copiere. Vreau să ţi le-arăt. Că mi-ar plăcea să fiu şi eu frumoasă ca ele, doar fericită … ca mine. (Află că fotogenică n-am fost niciodată şi e cam târziu să-ncep acuma. Până şi-n pozele de bebeluş mă strâmb, am ochii-nchişi şi bărbie dublă.) Dar frumoasă ca-n filme. De o anumită parte din arătarea şi rânjetul din poze eşti direct responsabil. Tu şi lumina pe care cu atâta pricepere o intuieşti.

Habar n-am cum o să-mi fac părul şi tare mi-e teamă că mă va apuca o nebunie cu vreo lună înainte de marele eveniment şi-o să revin la freza mea iniţială de blondă reinventată, cu părul scurt, până la ureche. Nu de alta,

dar să fie tot nişte luni de când îmi las pletele să crească şi direct proporţional cu ele merge şi tensiunea mea arterială. De fiecare dată când mă uit în oglindă.

De machiat, îţi zic de-acuma să nu te bazezi pe vreun artist, decât pe mine şi pe trusa mea care mai conţine câte-un element expirat forte de prin clasa a 9a (tehnicile doar s-au mai actualizat). Da’, pssst, să nu afle mama, că deja-mi vede nişte alergii crescânde pe faţă. Nu vreau să-mi cumpăr zugrav sau mutră nouă pentru ziua nunţii, deşi ştiu cât de mult te-ar ajuta pe tine şi pe doamna Lumină. Nu vreau, fiindcă şi pudra mea ştie să pună zâmbete în evidenţă, iar de alte iluzii în ziua nunţii chiar n-am nevoie. E suficient că mă mărit.

Ca o prinţesă. Ca o naivă. Ca o copilă. De asta, dragă Radu, în ziua nunţii noastre, o să te rog să nu cauţi pe mireasă s-o fotografiezi. Ci pe Miruna. Oricum ar fi ea îmbrăcată şi oricât de nepieptănată. Lângă iubitul ei, va fi întotdeauna mult mai frumoasă decât în filme.

Am încredere în tine,

Miruna

————————————————–

imaginea e de aici, iar fotografiile marca David Postatny le găsiţi aici

Valoarea unui cadou nu stă în câţi bani a costat la magazin, iar cei care nu înţeleg fraza asta pot să-şi ia la revedere de pe-acum, fiindcă lucrurile vor deveni tot mai confuze.

Valoarea unui cadou stă în timp şi-n emoţie. Ea creşte direct proporţional cu zilele care s-au scurs de când ai început să te gândeşti la el, de când ai început să-i urmăreşti reacţiile cadorisitului şi să-i pui întrebări ţintite. Fiindcă tot de atunci cadoul tău începe să se încarce de emoţie. Iar emoţia într-un cadou e MAGIE. De asta ne farmecă pe toţi Crăciunul în fiecare an să facem asemenea găuri în buget!

Valoarea unui cadou stă în grija pe care i-o porţi. În felul în care verifici pe toate părţile să nu aibă nici cel mai mic defect. În felul în care-ţi imaginezi zâmbetul celuilalt la primire. Şi-apoi ce-o să facă cu el, unde să-l pună, cum să îl poarte. Oare cu cât drag îşi va aminti de tine atunci când nu vei fi acolo. Oare cu ce bucurie se va reconecta la magia acelei clipe de primă vedere.

Valoarea unui cadou începe de la cel dintâi gând. Şi cadourile se zămislesc din iubire, din grijă şi din bucuria aia absolută care se naşte din bucuria altuia. Precum lumina din lumină. Să ştii ce-şi doreşte celălalt e o mare realizare. Să-i şi poţi oferi asta e o binecuvântare.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am început de la o vreme să apreciez foarte mult lucrurile făcute manual. Fructele culese cu mâna, nu scuturate cu forţa. Săpunurile vărsate şi diferit coloarate de cineva cu nume şi domiciliu, nu de o ştanţă pe-o bandă rulantă. Felicitările scrise de mână. Emailurile de la oameni, nu de la roboţi. Fără CC. Cusăturile manuale, desenele fără calculator, brush ori paint. Fotografiile pe hârtie, nu pe hard disk. Lumânările la ceas de seară, nu becurile pe curent.

Din vară, am geanta asta. Mi-a fost adesea lăudată, iar mie-mi pare că prind aşa un aer boem când o port.

Un cadou frumos nu trebuie să fie neapărat scump. Valoarea unui cadou stă şi-n faptul că îmbogăţeşte şi pe cel care-l primeşte, dar şi pe cel care dăruieşte. Fără găuri în buget. Ci cu investiţii în bucurii. Stau şi mă gândesc oare care a fost cel mai valoros cadou pe care l-am făcut vreodată. Şi sper ca, deocamdată, să nu îl fi făcut.

Astăzi am pus la poştă felicitările de Crăciun. Deşi rar au ajuns la destinaţie, eu în fiecare an le trimit. Gânduri bune.

foto 1, 2

Nu ştiu dacă v-aţi început/terminat cumpărăturile de Crăciun sau dacă v-aţi gândit măcar o dată că se apropie, dar vreau să vă arăt mult aşteptata reclamă de Crăciun de la John Lewis (un mare lanţ de magazine de lux din UK). Înţelege toată lumea, chiar şi cine nu vorbeşte engleză. E MI NU NA TĂ!

“Oferă-i cuiva acel Crăciun pe care nu-l va uita niciodată”

La mine au fost două până acum, ştiu precis care. Iar după primul, în care moşul mi-a lăsat cea mai frumoasă maşină din lume cântând colinde în curte, am ştiut că va fi tare greu să mai existe un Crăciun măcar la fel de frumos ca ăla.

Iar cadoul de anul asta a fost unul puternic premeditat, cu atentie impachetat si cu emotii asteptat. Mai putin de mine, care habar n-aveam…
Si uite asa, fiecare milimetru cub de aer care imi hraneste plamanii ma umple de bucurie. A fost cel mai frumos Craciun din viata mea. Unul care le eclipseaza pe toate celelalte…trecute si viitoare, ideale sau neimaginate. Si dincolo de simpla emotie care imi cutremura carnea la fiecare utilizare a minunii, sta puternicul sentiment ca e o perioada cum n-am sa mai intalnesc multe.
Pentru ca simt cum nu imi lipseste nimic. Ma rog, putin mai multa minte nu strica niciodata. Mai ales unei blonde Pentru ca ii am pe toti ai mei langa mine. Parinti si bunici. Si prietenele mele. Care inca graviteaza in jurul nucleului reprezentat de copilaria noastra.
Si prietenii noi. Uneori altii, si doar cei constanti autentici.
Si zambetul meu din oglinda. Si chiuitul din spatele volanului. Si lipsa poftei de mancare.

Întreaga poveste e aici.

Câţiva ani mai târziu, a venit anul trecut, când inelul mic cu diamant şi răspunsul monosilabic şi imediat au schimbat tot ce ştiam despre mine până atunci. Despre mine şi despre el, şi, mai ales, despre amândoi împreună. Bine, nu chiar tot, dar cu siguranţă a fost o conştientizare, o afirmare şi o sărbătoare a noastră reciprocă şi împreună. (Neaşteptată, cu siguranţă, fiindcă şmecherul m-a făcut să cred că primesc calculator! Apoi mi-a pus în braţe o cutie mare de la Lush, de mi se scurgea dezamăgirea printre şampoane… Nu că n-aş fi mare fan al brandului, ba dimpotrivă, dar să zicem că preferam un laptop nou-nouţ. Şi după ce m-a întrebat de o sută de ori dacă-mi place, dar sigur îmi place cum miroase fiecare săpunel în parte, mi-a zis că mai are o cutie cu schokorieglen pentru mine. Şi credeţi-mă, doar ciocolată mă mai putea consola în momentul ăla parfumat! Doar că, în loc de bomboane de ciocolată, era un ineluş cu certificat şi multă emoţie. Restul va fi istorie.)

Între timp, abia aşteptăm să vină Momentul şi tot ce urmează după el. Suntem ca doi copii care abia aşteaptă să crească. Împreună.

De aceea vă mai spun încă o dată, oferiţi persoanelor iubite un Crăciun cum nu va mai fi altul. Puterea bucuriilor stă în mâinile noastre. Iar diamantele nu sunt atât de scumpe pe cât vă imaginaţi, iar pentru ACEL INEL valoarea stă în ceea ce reprezintă, nu în cât costă. Cum i-am spus iubitului meu, probabil îmi va mai dărui şi alte inele, poate mai falnice şi mai frumoase, dar nici unul nu va putea fi atât de preţios că ăsta. Pentru mine.

Şi pentru toate iubitele din lume-i tot aşa, deci nu te gândi prea mult la model şi la bani.

Sunt unele Crăciunuri care nu se mai pot lăsa aşteptate.

foto

Bulgărele merge mai departe, iar bucuriile care vin din locul ăsta mic al blondelor sunt fără număr, fără număr. Şi nu mă pot abţine să nu împărtăşesc.

De fapt, să mă laud. Că sunt mai bogată cu 2 prietene decât eram luna trecută pe vremea asta. Că m-am plimbat weekend-ul ăsta pe la soare, prin poveşti, prin glume bune, prin alte poveşti, de chiar am crezut pentru mai mult decât o clipă că şi viaţa în regatul ăsta al reginei are o şansă la fericire. Fericire aşa cum o ştiu eu.

A fost ca o gură de aer proaspăt, ca o întoarcere într-un Bucureşti, doar că aici lumea la restaurant vorbeşte-n engleză.

Şi ca să vă explic, fetele cele două mi-au scris total independent una de alta şi absolut întâmplător ne-am adunat în aceeaşi sâmbătă la aceeaşi cafea. Una din Londra, cealaltă din Sheffield. Românce amândouă. Cum m-ai găsit, le-am întrebat pe fiecare în parte. Răspuns?

BLOGUL. Cel mai bun prieten la blondelor.

Aşa că, vă rog, daţi cu încredere share. Niciodată nu se ştie de unde-mi sare câte un prieten. Poate chiar de-al dumneavoastră. Selecţia e naturală, deci nu ne facem griji. Oamenii-s de calitate. Blogurile ştiu de ce 😉

foto