Mai întâi au fost ei

E atât de ciudată percepţia omului, care aterizează pe lume şi se trezeşte cu ciocolata pe botic, având impresia că ea ciocolata a fost dintotdeauna acolo. Ca şi el, de altfel. Raportarea asta e una logică şi perfect normală, chiar dacă mereu e interesant de cercetat unde a început acest “dintotdeauna”.

La noi în familie, mereu ne-am purtat cu şatra. Mai exact, ai mei cu coadă după ei, coada având doi ochi şi-o gură mare. Adică eu. Concedii, vacanţe, chefuri, toate la grămadă, ba îmi plăcea şi tare mult să dorm cu ei în pat. Şi acum îmi aduc aminte de prima dată când au plecat ei fără mine undeva. Mama avea o rochiţă maro în carouri şi părul sucit cu fierul. Tata era precis şi el. Pe-acolo. Şi-acum îi văd pantofii ascuţiţi ai ei şi butonii rotunzi de pe rochiţă şi îi simt dresul între mânuţele mele, care o implorau să nu plece. Cam asta era priveliştea de la sub nivelul mării, de acolo. Să fi tot avut vreo 4-5 ani…

Mama a şi pierdut în seara aia lanţul de aur cu un medalion foarte drag ei (din genul romantic cu frişcă şi sirop, de se deschidea şi avea poză înăuntru. Îmi amintesc, da’ vag…). Dar îmi amintesc foarte bine de o satisfacţie egoistă a mea, că uite, îngeraşu’ i-a arătat ei ce păţeşte când pleacă fără mine de acasă. Mă simţeam un fel de stăpân al ei, dar în cea mai pură formă de dragoste, care o dorea pe toată, numai pentru mine.

Deci, oamenii erau cu şatra, următoarea dată când am mai înregistrat evenimente de genul “ei fără mine” probabil eram deja suficient de mare încât să mă bucur de ocazie :p

Însă a venit un alt moment în istoria mea din familia lor (pentru că aşa s-a simţit) când mi-am dat eu seama că mami cu tati au avut poveşti cu mult înainte ca mami să aibă poveşti cu mine. Brusc, totul nu se mai învârtea în jurul meu. Iar sentimentul ăsta sută la sută nou era dublat şi de prima mea menstruaţie. În viaţa unei fetiţe e oarecum un eveniment de marcă, un fel de “welcome to the club”. Schimbarea fiziologică în sine nu a presupus atâta zdroabă cât psihoterapia premergătoare ei, însă momentul familial, da. Fiindcă mama îmi zicea pentru prima dată, “hai să îi zicem şi lu’ tati”.

Treaba era că omul e taică-meu, mai are şi circumvoluţiuni bine dezvoltate în creieri, nu că merita să ştie, era cumva dreptul lui, prin naşterea…mea. Că doar eram fii-sa, ce naiba!

Dar când mi-a zis mama (de obicei aveam încredere că anumite chestii de culise rămân între noi, mare brânză, tata nici acuma nu ştie numele prietenelor mele) a fost ca şi cum m-a vârât la o parte din ecuaţie şi brusc, nu mai era vorba despre mine. Iar eu voiam întreaga ei atenţie. Da, chiar şi în momentul în care corpul meu zicea că “m-am făcut mare”. Atunci mi-am dat seama că ei împărtăşesc o întreagă poveste din care eu nu fac parte. Şi mă vedeam un soi de apendice sângerând, pe care ţi-l dă natura, chiar dacă nu prea ai ce face cu el. Cam nasol aşa, m-am holbat a nedumerire, dar am procesat rapid şi i-am zis să facă ce vrea. Da’ să-i spună ea, că mie mi-e cumva.

E sentimentul ăla că eşti fata tatii. Că nu-l vrei pe el amestecat în programările tale la cosmetică şi epilatul inghinal. Parcă şi cu bancurile deocheate ţi-e greu să te obişnuieşti. Şi nu mai ai nici 13 ani şi  jumătate.

Azi nu mai am treişpe ani, tata ştie demult la ce-mi folosesc absorbantele şi că înţeleg cum vin bebeluşii pe lume . Şi chiar dacă mă strânge în braţe ca acum zece ani, îmi vorbeşte serios despre oameni şi gurile lor nespălate. Dar cu aceeaşi convingere că o să pricep abia când cresc mai mare, ca la treişpe ani. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, iar altele, tocmai fiindcă se schimbă, îşi serbează majoratul. Nici ceasul biologic, nici cel cronologic nu măsoară înţelepciuni, iar fetiţele cresc din când în când, mai mari decât au fost.

Ştiu, părinţii ne aşează pe un drum, dar nu pot pedala în locul nostru. Că le vine şi lor rândul să se odihnească. Mai întâi ei.

Articolul anterior

Nu sunt perfectă

Articolul următor

Greşeli în urgenţă

19 Comentarii

  1. Profund si impresionant. E povestea pe care o traieste fiecare copil la contranivelul de inocenta si maturizare. Cliseul psihologic al dragostei noastre infinite fata de parinti (sau, poate, numai de unul) ramane un fel de nostalgie implementata in propriul comportament al maturitatii. In esentele ei.
    Unele lucruri chiar nu se schimba niciodata, dar incet-incet se transforma intr-un parfum a carui mireasma o mai simtim doar cand ne facem cate-o injectie cu amintiri. Raportarea noastra la cei mari si-a schimbat intre timp valentele si polii. Parca nici n-am realizat c-a intervenit un moment intre noi si parinti care nu ne-a rupt de ei, doar ne-a instrainat. Adica ne-a facut mari. Uneori, mai mari decat suntem.
    Toate aceste sentimente le vom trai la o intensitate sugrumata atunci cand ei nu vor mai fi si amintirea fustei mamei si a butonilor tatei va lua locul imbratisarilor calde de altadata.
    Vom putea oare face un revers al nostalgiilor fata de copiii nostri? Sau ei il vor face catre noi cand nu vom mai fi acolo, privindu-le ochii ce ne-or plange vesnica instrainare…

    0
  2. Parintii au obligatia sa ne creasca pana la 18 ani. Cam asa spune legea. Banuiesc ca te-au crescut cum au putut si stiut ei mai bine.
    Pot spune ca te-au crescut cu o oarecare dependenta de ei…Uneori e bine..uneori nu…depinde cum privesti situatia, de la caz la caz.

    0
  3. stiam eu ce spuneam cand spuneam 😉 ->
    Doar Blondele Gandesc ! :mrgreen:

    0
  4. parintii ne-au dat viata, ne-au indrumat pe drumul cel bun, ne ajuta si acum, insa e important sa “Crestem fara ei” ca sa putem fi parinti la randul nostru.

    btw hi there mom >:D<
    (nu conteaza ca nu o sa vada comentariul asta)

    0
  5. le vine, ne vine randul.
    uite ca e nice sa stai la rand uneori.

    0
  6. La texte din astea imi vine sa te iau in brate ca pe un copil. De ce? Pentru ca nu prea ma ce sa comentze si stau si ma uit ca vitelul la poarta noua sau ca elevul din clasa I scos pentru prima oara la tabla! Insa totusi o intrebare ramane de aici:
    REUSIM SA SCAPAM DE ACELE “CUTUME” CARE NE CHINUIE COPILARIA? SAU CONTINUAM SA PROPAGAM PROSTIILE PE CARE LE-AU FACUT AI NOSTRII?

    0
  7. She’s got a smile that it seems to me
    Reminds me of childhood memories
    Where everything
    Was as fresh as the bright blue sky

    0
  8. Eu eram prin clasa a VIII a cand am gasit scrisorile dintre ai mei, de pe vremea cand era taica’mio in armata si ei nu erau casatoriti inca. E una dintre zilele din viata mea, de care imi voi aminti mereu.

    0
  9. naty

    Tatal meu e intai de toate tatal meu , dar e si prietenul meu cel mai bun , confidentul meu , fratele meu mai mare ( pe care nu l am avut nicodata) si sa tot fi avut vreo 3-4-5-6 ani cand ziceam ca eu cu tata ma marit. Desi distanta dintre noi e de vreo 400 de km …nu se face simtita, vorbim in fiecare zi de cateva ori si cand ma apuca un dor de nebun sar in mashina si mi petrec weekendul ACASA.Da, tatal meu e acela care indiferent unde ma aflu imi da sentimentul ca sunt acasa, daca el e langa mine :). Sometimes i really hate the time…it s running too fast!

    0
  10. Ada

    Foarte “touching” postul… mi-ai readus in memorie niste flash-uri dragute foc…
    …am facut-o pe mama sa planga rau atunci cand i-am spus “tu de ce nu stai cu mine mai mult asa cum stau alte mame cu copiii lor?” (ea a vea un job solicitant, multe plecari, dar eu ce sa inteleg…)
    Si tin minte ca asa ma enerva intrebarea “pe cine iubesti mai mult, pe mami sau pe tati?” … offff, ce multe cereau adultii de la mine! 😀

    0
  11. mi-a placut.

    0
  12. Liviu, eşti prea trist azi…

    Escu, cu o dependenţă afectivă, categoric. În rest, în toate situaţiile în care am fost nevoită să mă descurs singură, m-am ridicat peste aşteptările tuturor. Da, eu, prinţesa mofturoasă, ieşită de sub fusta mamei sau din colivia de aur. Am prins şi şuruburi, am cărat şi greutăţi (deloc metaforice) am şi rezolvat probleme. Şi am dovedit că mă ştiu descurca. Nu fără ajutor, doar fără ajutorul lor. Asta cred că se încadrează la “de bine”.
    Plus, ştii că zicea cineva: că pe părinţi , la început îi iubim, apoi pe la 18-20 de ani îi judecăm ..şi dacă mai apucăm, la un moment dat, îi şi iertăm.

    FYT, o să înceapă lumea să creadă că eşti plătit.

    somnulescu, şi lista mulţumirilor începe…

    ingrideas, la rându’ ăsta chiar că!

    artistule, pe unele le propagăm, pe altele le corectăm, dar inventăm unele noi în locul lor. Că doar nu suntem perfecţi! :p

    Nicu, 🙂 sensibilosule!

    nina, mi-ai amintit de momentul în care i-am găsit pantofii de doamnă bunicii într-un dulap. Parcă m-aş fi transportat cu o maşină a timpului într-un univers la care nu am avut acces. A fost de impact!

    naty, sunt atât de invidioasă. Eu cu tata când reuşesc să comunic, cel mai adesea mă cert. De la o vreme nici de asta nu mai am chef. Cred că m-am resemnat..

    Ada, mda. Şi întrebarea aia mă enerva şi pe mine, mai ales că eu ştiam răspunsul şi mai ştiam şi că nu îl pot da celui care întreabă. Dar de la o vreme mi-am dat seama că pe nimeni nu interesa cum simt eu de fapt, ci că unicul scop era de a mă pune în dificultate. Şi le răspundeam sec: pe toţi, la fel. :p

    IsReal, tu cu cine ţii?! au plecat fără mine, băăăh! :p

    0
  13. eu si ....

    Minunata poveste….dar ce te faci in momentul cind, destinul, iti ia parintele.Vagi amintiri,cazute ca frunzele ingalbenite si imagini in alb si negru, care ma fac sa tresar si sa spun cu mindrie: asa arata tatal meu si ce ma iubea!…dar…nu i-am putut simti iubirea pe tot parcursul,copilariei,adolescentei si mai departe,pentru ca am ramas sa privesc , in tot acest timp,o poza in alb-negru si sa-mi spun: ce mult ma iubea si… m-ar fi iubit in continuare.

    0
  14. eu şi…, tu eşti pe blog de ceva vreme deja şi adesea te implici activ. Am citit întotdeauna ce ai scris. Şi m-am cutremurat. După cum spuneam… pe părinţi începem prin a-i iubi, continuăm prin a-i judeca şi sfârşim prin a-i ierta. Dacă tu ai sărit peste etapa de mijloc, probabil Doamne-Doamne s-a supărat o dată mai puţin…

    0
  15. eu si ....

    Nu stiu daca iubirea este inceputul, dar sigur ca judecta lor nu este sfirsitul, ci tot iubirea.Vezi de multe ori m-am intrebat, cum ar fi decurs viata mea, daca tatal meu ar fi trait.?Cu siguranta altul ar fi fost drumul pe care-l parcurgeam.Si foarte tirziu mi-am dat seama cit mi-a lipsit si numai pentru simplu motiv …de a spune cuiva TATA.

    0
  16. Miruna, iti spun o chestie sincera. Scrie o carte. Ai cateva povestiri din viata ta care ma lasa fara cuvinte. Ti-am mai spus eu ca blondele gandesc bine.

    0
  17. morbo

    of,tu esti ”o singura la parinti” mai tipica decat mine.
    esti singura la parinti, nu? 🙂
    o lamaie, va rog…

    0
  18. sorin, increderea ta ma bucura, dar, din pacate, pentru a scrie o carte e nevoie de ceva mai mult :p

    morbo, singura la parinti is my name 😀 and proud of it :p

    0
  19. Mircea

    Tin neaparat sa iti spun ca am devenit fan-ul tau (din diverse motive)

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 166 queries in 0.401 s

Inline
Inline