Mai întâi au fost ei

E atât de ciudată percepţia omului, care aterizează pe lume şi se trezeşte cu ciocolata pe botic, având impresia că ea ciocolata a fost dintotdeauna acolo. Ca şi el, de altfel. Raportarea asta e una logică şi perfect normală, chiar dacă mereu e interesant de cercetat unde a început acest “dintotdeauna”.

La noi în familie, mereu ne-am purtat cu şatra. Mai exact, ai mei cu coadă după ei, coada având doi ochi şi-o gură mare. Adică eu. Concedii, vacanţe, chefuri, toate la grămadă, ba îmi plăcea şi tare mult să dorm cu ei în pat. Şi acum îmi aduc aminte de prima dată când au plecat ei fără mine undeva. Mama avea o rochiţă maro în carouri şi părul sucit cu fierul. Tata era precis şi el. Pe-acolo. Şi-acum îi văd pantofii ascuţiţi ai ei şi butonii rotunzi de pe rochiţă şi îi simt dresul între mânuţele mele, care o implorau să nu plece. Cam asta era priveliştea de la sub nivelul mării, de acolo. Să fi tot avut vreo 4-5 ani…

Mama a şi pierdut în seara aia lanţul de aur cu un medalion foarte drag ei (din genul romantic cu frişcă şi sirop, de se deschidea şi avea poză înăuntru. Îmi amintesc, da’ vag…). Dar îmi amintesc foarte bine de o satisfacţie egoistă a mea, că uite, îngeraşu’ i-a arătat ei ce păţeşte când pleacă fără mine de acasă. Mă simţeam un fel de stăpân al ei, dar în cea mai pură formă de dragoste, care o dorea pe toată, numai pentru mine.

Deci, oamenii erau cu şatra, următoarea dată când am mai înregistrat evenimente de genul “ei fără mine” probabil eram deja suficient de mare încât să mă bucur de ocazie :p

Însă a venit un alt moment în istoria mea din familia lor (pentru că aşa s-a simţit) când mi-am dat eu seama că mami cu tati au avut poveşti cu mult înainte ca mami să aibă poveşti cu mine. Brusc, totul nu se mai învârtea în jurul meu. Iar sentimentul ăsta sută la sută nou era dublat şi de prima mea menstruaţie. În viaţa unei fetiţe e oarecum un eveniment de marcă, un fel de “welcome to the club”. Schimbarea fiziologică în sine nu a presupus atâta zdroabă cât psihoterapia premergătoare ei, însă momentul familial, da. Fiindcă mama îmi zicea pentru prima dată, “hai să îi zicem şi lu’ tati”.

Treaba era că omul e taică-meu, mai are şi circumvoluţiuni bine dezvoltate în creieri, nu că merita să ştie, era cumva dreptul lui, prin naşterea…mea. Că doar eram fii-sa, ce naiba!

Dar când mi-a zis mama (de obicei aveam încredere că anumite chestii de culise rămân între noi, mare brânză, tata nici acuma nu ştie numele prietenelor mele) a fost ca şi cum m-a vârât la o parte din ecuaţie şi brusc, nu mai era vorba despre mine. Iar eu voiam întreaga ei atenţie. Da, chiar şi în momentul în care corpul meu zicea că “m-am făcut mare”. Atunci mi-am dat seama că ei împărtăşesc o întreagă poveste din care eu nu fac parte. Şi mă vedeam un soi de apendice sângerând, pe care ţi-l dă natura, chiar dacă nu prea ai ce face cu el. Cam nasol aşa, m-am holbat a nedumerire, dar am procesat rapid şi i-am zis să facă ce vrea. Da’ să-i spună ea, că mie mi-e cumva.

E sentimentul ăla că eşti fata tatii. Că nu-l vrei pe el amestecat în programările tale la cosmetică şi epilatul inghinal. Parcă şi cu bancurile deocheate ţi-e greu să te obişnuieşti. Şi nu mai ai nici 13 ani şi  jumătate.

Azi nu mai am treişpe ani, tata ştie demult la ce-mi folosesc absorbantele şi că înţeleg cum vin bebeluşii pe lume . Şi chiar dacă mă strânge în braţe ca acum zece ani, îmi vorbeşte serios despre oameni şi gurile lor nespălate. Dar cu aceeaşi convingere că o să pricep abia când cresc mai mare, ca la treişpe ani. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, iar altele, tocmai fiindcă se schimbă, îşi serbează majoratul. Nici ceasul biologic, nici cel cronologic nu măsoară înţelepciuni, iar fetiţele cresc din când în când, mai mari decât au fost.

Ştiu, părinţii ne aşează pe un drum, dar nu pot pedala în locul nostru. Că le vine şi lor rândul să se odihnească. Mai întâi ei.