Când te iubesc fără condiţii

Zilele astea m-am uitat ca tâmpită la pruncii proaspeţi din salon. Nu cu gura căscată, ci cu ea până la urechi. Era o schimonoseală reflexă, depistată ulterior prin poze şi asumată în totalitate, că doar există 3kg de motive.

M-am uitat la mulţi prunci. Nu sunt genul care să mă emoţionez în preajma copiilor, ba fug cât văd cu ochii. Cu toate că, dacă nu ar fi făcut pişu, caca şi gălăgie, aproape mi-aş fi luat şi eu o bucată acasă :p

Dar altceva m-a impresionat. (Unii erau chiar urâţi, dar asta nu e o noutate, părinţii lor tot îi iubeau) Apropo de zestrea cu care porneşti în lume. Dincolo de cea genetică, zestrea asta e făcută din iubire. Din iubirea unor oameni pentru părinţii tăi. E o încărcătură pozitivă incredibilă, care ţi se oferă necondiţionat. Singurul tău merit fiind acela că eşti. Al lor.

Şi sunt convinsă că a te afla în centrul acestui proces de multiplicare a iubirii e atât de grozav, încât ar fi prea frustrant să ducem amintirea cu noi, mai departe, spre maturitate. Fiindcă – oricât de trist ar suna- ăla e momentul gloriei absolute. Şi toate clipele de fericire la care aspirăm sunt condiţionate de uitarea celei dintâi…

îmi amintesc. din prima copilărie
Zilele astea (de fapt, nopţile) dorm cu mama. Mi-e atât de drag să o privesc cum adoarme şi să mă văd în ochii ei, la prima oră a dimineţii mele. Fiindcă mamele sunt capabile să proiecteze cea mai frumoasă imagine a ta. De ajunge să îţi placă mutra ta de dimineaţă.   Şi mi-am amintit de pielea ei fină, cum mă lua în braţe când mi-era frig şi cum încăpeam toată să mă cuibăresc acolo. Sau cum nu-mi spunea poveşti seara, fiindcă niciodată nu aveau efect de somn. Şi cum o făceam să promită că stă cu mine doar până adorm, iar de spaimă, că mă părăseşte, abia-mi închideam ochii. Era un soi de disperare şi o simţeam de fiecare dată când se depărta de pat. Pe mine m-au prostit cu mâncarea, la somn era rându’ meu. Mă trezeam şi îi ziceam, vezi, nu dorm. mai stai!

Şi când mă gândesc că trebuie să fi fost clipe mai grozave decât astea pe care tocmai le-am şters de praf, mi-e tot mai ciudă… Pe ai mei îi am. Oare ce-am pierdut?

– Inocenţa.


sursa

Articolul anterior

Sunt mătuşică!

Articolul următor

Informativ

16 Comentarii

  1. scrii un post de imi vine sa arunc o lacrima si pe urma imi trantesti o poza cu o maimuta fix cand ma gandeam la bebelusi roz si pufosi :))

    0
  2. Trăirile se atrofiază pe măsură ce înaintăm în timp, pentru că devenim mai căliţi. Ca şi un medicament la care nu mai răspunzi după administrare îndelungată.

    De aceea, într-un final, avem decenţa să şi murim, ca să nu aflăm cum ar fi când am ajunge să nu mai simţim nimic.

    0
  3. Eeee legatura mama-prunc (indiferent cat de prunc este) merege pana departe.Pana acolo unde mama zice ” tu esti copilul meu oricat voi fi eu pe pamant”.

    0
  4. Victor

    Chiar vorbeam saptamana trecuta cu un prieten si-mi spunea ca a avea un copil e de departe cel mai fain lucru si ca te iubeste orice s-ar intampla.

    0
  5. ciobuleasa

    Imi place cum ai scris. Randurile tale m-au dus cu gandul in trecut, mi-am revazut copilaria…cred ca tuturor ne lipseste .

    Intotdeauna legatura dintre mama si copil va fi cea mai puternica.

    0
  6. Ah, eu dormeam cu mama numai cand eram bolnava si eram bolnava rar. 😀
    Acum incerc sa dorm din cand in cand (rar de tot) pe rand cu fetele mele. Senzatia e foarte misto, fie ca esti copilul sau parintele in schema asta. 🙂

    0
  7. copila blondă

    hoinaru, doar una?!

    Xela, îmi aminteşti de o paralelă pe care o făceam cu o prietenă: e ca la epilat, la început aveam nişte dureri îngrozitoare, de prima dată am fugit de la cosmetică doar cu o gambă dezpădurită, iar acum îmi pun filme ca să nu adorm…

    Nicu, asta îmi aminteşte de bunica mea, care mi-a zis atunci când i-a murit mama, că de acum înainte nu mai are al cui copil să fie 🙁

    Victor, da. Şi, din păcate, mulţi profită de chestia asta. Copilul e ca şi câinele: te iubeşte necondiţionat, chiar dacă pe primul îl snopeşti în bătaie şi celui de-al doilea nu-i dai de mâncare..

    ciobuleasa, mama mi-a zis demult de un exerciţiu menit să crească potenţialul energetic, şi anume să te vizualizezi în clipe din prima copilărie, atunci când bucuria era pură şi totală. Iar mie mi-a fost foarte greu să le identific. Nu tânjesc după copilărie, adesea am senzaţia că nu s-a sfârşit încă

    nina, ueeeeee, ce mă bucur eu că tu citeşti ce mâzgălesc eu pe aici şi mai laşi şi păreri! Eşti o supergagică! 🙂

    0
  8. Superbe randuri. M-ai emotionat si mi-ai adus aminte de copilarie.

    0
  9. cetatzeanu'turmentat

    esti blonda, there’s your inocence back.
    misto postul blondo n-am ce comenta.

    0
  10. Mie imi vine sa zambesc! De ce pentru ca retraiesc momentele alea asuperbe de acum 6 saptamani de la maternitate si parca mi se umple iar sufletul de placere! 😉

    0
  11. copila blondă

    Sorina, 🙂 aia e şi starea mea zilele astea..

    cetăţene, tu stai în umbră şi cugeţi? nice to know you’re there

    artistule, încă puţin şi ne întîlneam prin maternităţi! Fericitule! 🙂

    0
  12. Multumesc!
    La multi ani, mamei mele!

    0
  13. am stiut eu ca esti periculoasa 🙂
    ..cred ca ai rascolit multe amintiri in multi dintre oaspetii tai..
    intr-adevar, somnul langa mama..iti da impresia ca esti nemuritor.. vesnic copil.. pus pe sotii..si unii dintre noi..inca dornici de povesti.. Iar mamele..cred ca ne vegheaza indiferent de patul, locul, orasul, tara.. continentul unde dormim..

    0
  14. cetatzeanu'turmentat

    prea putina umbra in romania asta… si acolo unde… lumineaza blondele sau se auscunde vreuna… damn! mi-ai gasit ascunzatoarea!

    0
  15. Era un banc cu blondele si inocenta parca.

    0
  16. Mada C.

    stii, n-am mai ajuns pe casa de vreo 3 luni, iar dupa ce am citit postul tau parca mi s-a facut dor de mama…referitor la chestia cu adormitul..facem cam la fel..imi spunea mama povesti dar nu adormeam..mai mult..mama mea era mai smechera: scurta povestea atunci cand observa ca nu sunt foarte atenta..si trecea de la ” ..si fat frumos se lupa cu balaurul” la”si raul a fost invins…si au trait fericiti.””… :))..si eu ii spuneam..””dar parca mai era o etapa din poveste :-w:-w “”..iar mama radea..acum eu stau la Bucuresti, ai mei acasa..si cred ca le este foarte greu…dar..ce sa zic..toti copiii fac asa..

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 169 queries in 0.296 s