Puţină pauză, să ne revenim. Şi să vă povestesc de ce urăsc pisicile acum mai mult ca niciodată, de ce standardele de curăţenie diferă de la o cultură la alta, iar englezilor le lipseşte cu desăvârşire (noţiunea de CURĂŢENIE) şi de ce să păstraţi, dacă găsiţi, o femeie care ştie să şteargă praful şi D-U-P-Ă colţ.
Cum să-ţi fie dor de oboseală?! Zilele astea-mi astâmpăr dorul şi-mi aduc aminte de Bucureşti, de alergări, de lupta cu cronometrul. Am aţipit 10 minute-n tren ca bătrânii la biserică.
Suntem în mijloc de relocare blondă şi brunetă, se întâmplă tot felul de lucruri, care-mi plac de nu mai pot. Situaţia e ca-n filme. N-am timp să vă povestesc şi mă laud că n-am.
Viaţa într-o ţară străină e o provocare continuă. Şi doar atât vă povestesc, că ieri am primit un telefon de la un angajator căruia i-a atras atenţia faptul că sunt româncă. Mi-a spus că ştie mulţi dentişti români şi că a văzut stomatologie de înaltă calitate din mâinile lor. Şi i-am spus cât mă bucur că nu face parte dintre cei care cred că suntem toţi ca cei pe care-i arată la TV: furăcioşi, nespălaţi şi cerşetori.
Despre experienţele cu aplicaţii şi joburi, într-un post viitor. Dar viitor îndepărtat, fiindcă mâine seară trebuie să-mi fac bagajul pentru #prineamt, Sibiu şi să împachetez casa de mutare. Mai am de finalizat nişte acte, ca să le pot trimite, să-mi fac unghiile şi, eventual, dacă-mi permit luxul şi …un duş. Ţineţi pumnii.
Ieri am mâncat pentru a treia şi ultima oară la Jamie Oliver, acest britanic făcător de paste şi promotor al unei vieţi fără fast food. Am mai scris de el aici.
Am fost în două oraşe diferite să mănânc acolo,
Ştiţi cum autobuzele au acel loc special pentru persoanele cu dizabilităţi, în care să încapă un scaun cu rotile? Sau acele toalete speciale, cu diverse dispozitive, care facilitează folosirea lor de către persoanele cu dizabilităţi? Sau rampele de la trecerile de pietoni, unde bordura se pierde frumos la acelaşi nivel cu asfaltul? Ei bine, în ţările civilizate, care au autostrăzi şi legi adevărate, chestiile astea există. Peste tot.
Unul dintre primele lucruri pe care le-am observat în Anglia a fost expunerea persoanelor cu dizabilităţi. Îi vezi peste tot. În supermarket, în malluri, la film, “pe centru”. Mereu cu cineva, care împinge căruciorul de care atârnă plasele de cumpărături. Şi m-am întrebat dacă or fi mai mulţi aici decât la noi. Mi-am răspuns imediat că nu neapărat. Doar că ai noştri sunt invizibili. Cât de des v-aţi întâlnit cu cineva în scaunul cu rotile la un festival în aer liber? Sau la cinema? Sau chiar la una dintre acele toalete special amenajate. În România, şi să te plimbi cu bebeluşul în cărucior clasic e o aventură şi un slalom printre maşinile parcate pe trotuar.
Săptămâna trecută, în autobuz, am văzut pentru prima dată o tipă în scaun cu rotile, FĂRĂ însoţitor. Dada, singură. Într-un scaun electric, ceva foarte deştept. Şoferul autobuzului s-a dat jos să-i deschidă rampa specială, s-a urcat şi apoi a făcut o parcare laterală cu spatele de-ar fi dat multora clasă. Se vedea că e o tipă tânără, spălată, genul intelectual. Cu părul prins în coadă şi ochelari cu rame groase. Fără tencuială pe faţă, cum se poartă pe aici. În poală avea o tabletă, la care-a butonat tot drumul. Nu şi-a ridicat nici o clipă privirea. Nu ştiu dacă era chiar interesant ce citea acolo sau ceilalţi o dureau prea mult. Apoi, când să se dea jos, şoferul a repetat schema cu rampa, şi a plecat. Tot singură. Tot descurcăreaţă.
Doamne. M-am uitat după ea cum s-a dus pe o străduţă, după colţ. Şi am admirat, încremenită, curajul acelei femei de a privi lumea din mai multe puncte de vedere, nu numai din casă. Că în scaun era oricum.
Apropo, uitaţi-vă şi la clipul de promovare al jocurilor paralimpice. (L-am văzut şi pe ecran de cinema, e superb, dacă poate fi în vreun fel spus aşa.) Va fi şi România reprezentată şi sper ca susţinerea sportivilor noştri să fie cel puţin la fel de expresivă măcar pe twitter şi facebook.
Sally Wood-Lamont, presedintele Comitetului Paralimpic Roman, impreuna cu membrii Lotului Paralimpic Roman
În sistemul meu de valori, vara e cald şi iarna e frig, primăvara plouă şi toamna mă îndrăgostesc. În sistemul meu digestiv, vara e cu multe caise, cireşe şi pepene roşu, iarna e cu zacuscă la pachet, primăvara aştepţi să se facă ridichiile şi ceapa verde, iar toamna te rogi de ultimele tanti uitate cu pepeni prin piaţă…să vină şi a doua zi.
Vara asta. Cea mai atipică din toată viaţa mea. Încă mai port geacă; pot număra pe degetele de la o mână zilele în care am lăsat-o acasă. N-am văzut pepene roşu decât în pozele dumneavoastră de facebook,iar burţile de cireşe din lădiţe sunt amintiri din copilărie. Am savurat firicele de cireşe, că aici se vând la 200g şi costă 2 lire. De căpşuni am abuzat când le-am nimerit la reduceri o dată, de era 50 pence cutia. Tot 200g. La fel şi cu zmeura, dar n-am mai găsit şi a doua oară.
Viaţa departe de casă nu e aşa uşoară precum şi-o imaginează cei care numără doar zilele de leafă. Aici brânza are alt gust, ceapa verde e parcă mereu veche şi castraveţii sunt întotdeauna drepţi. Salata n-are pic de pământ pe ea, de zici că se creşte-n copaci. Restaurantele sunt întotdeauna fast şi food-ul niciodată fără grăsimi.
La anul, oriunde m-ar prinde el, o să am maşină şi munţi de pepeni în portbagaj.
Aşa-i că uneori simţi că laşi nişte gânduri într-un loc, un fel de a simţi, pe care-l regăseşti atunci când te întorci. Mi se întâmplă des deşi nu înţeleg cum se explică.
Londra m-a primit la fel de îndrăgostită cum m-a lăsat ultima dată. M-a întâmpinat istorică şi mi-a arătat cerul albastru cum nici nu bănuiam să-l pot vedea vreodată. Ştiţi, copila asta mereu s-a ferit de vise cu corespondent imediat şi a înfundat orice răsuflare de speranţă. Fiindcă naivitatea se acceptă la 15 ani, dar la 20 deja îi zice altfel. Iar prostia doare foarte tare, mai ales atunci când pricepi cât să te bănuieşti.
