Ştiţi cum autobuzele au acel loc special pentru persoanele cu dizabilităţi, în care să încapă un scaun cu rotile? Sau acele toalete speciale, cu diverse dispozitive, care facilitează folosirea lor de către persoanele cu dizabilităţi? Sau rampele de la trecerile de pietoni, unde bordura se pierde frumos la acelaşi nivel cu asfaltul? Ei bine, în ţările civilizate, care au autostrăzi şi legi adevărate, chestiile astea există. Peste tot.
Unul dintre primele lucruri pe care le-am observat în Anglia a fost expunerea persoanelor cu dizabilităţi. Îi vezi peste tot. În supermarket, în malluri, la film, “pe centru”. Mereu cu cineva, care împinge căruciorul de care atârnă plasele de cumpărături. Şi m-am întrebat dacă or fi mai mulţi aici decât la noi. Mi-am răspuns imediat că nu neapărat. Doar că ai noştri sunt invizibili. Cât de des v-aţi întâlnit cu cineva în scaunul cu rotile la un festival în aer liber? Sau la cinema? Sau chiar la una dintre acele toalete special amenajate. În România, şi să te plimbi cu bebeluşul în cărucior clasic e o aventură şi un slalom printre maşinile parcate pe trotuar.
Săptămâna trecută, în autobuz, am văzut pentru prima dată o tipă în scaun cu rotile, FĂRĂ însoţitor. Dada, singură. Într-un scaun electric, ceva foarte deştept. Şoferul autobuzului s-a dat jos să-i deschidă rampa specială, s-a urcat şi apoi a făcut o parcare laterală cu spatele de-ar fi dat multora clasă. Se vedea că e o tipă tânără, spălată, genul intelectual. Cu părul prins în coadă şi ochelari cu rame groase. Fără tencuială pe faţă, cum se poartă pe aici. În poală avea o tabletă, la care-a butonat tot drumul. Nu şi-a ridicat nici o clipă privirea. Nu ştiu dacă era chiar interesant ce citea acolo sau ceilalţi o dureau prea mult. Apoi, când să se dea jos, şoferul a repetat schema cu rampa, şi a plecat. Tot singură. Tot descurcăreaţă.
Doamne. M-am uitat după ea cum s-a dus pe o străduţă, după colţ. Şi am admirat, încremenită, curajul acelei femei de a privi lumea din mai multe puncte de vedere, nu numai din casă. Că în scaun era oricum.
Apropo, uitaţi-vă şi la clipul de promovare al jocurilor paralimpice. (L-am văzut şi pe ecran de cinema, e superb, dacă poate fi în vreun fel spus aşa.) Va fi şi România reprezentată şi sper ca susţinerea sportivilor noştri să fie cel puţin la fel de expresivă măcar pe twitter şi facebook.
Sally Wood-Lamont, presedintele Comitetului Paralimpic Roman, impreuna cu membrii Lotului Paralimpic Roman
Andra :)
Da, am vazut si eu o tipa in scaun cu rotile singura, la metrou in Munchen, si am ramas la fel de impresionata ca tine de independenta ei. De fapt, cred ca asa ar fi normal, ca si cei cu dizabilitati sa se poata misca liber, nu sa stea exilati in case…
Cami
Aceleasi ganduri m-au incercat si pe mine cand am fost la Barcelona acum cateva saptamani.
Desi am mai fost si in alte orase mari de pe-afara, in Barcelona m-a izbit treaba asta. Si eu m-am intrebat daca aici nu cumva sunt mai multi oameni care folosesc scaunul cu rotile decat la noi. Sunt sigura cu nu sunt, doar ca se pot descurca onorabil si in afara caselor lor.
ch3815h
acolo nu respectul, dar teama de a nu fi aratati cu degetul de catre suferinzi, impinge diriguitorii urbelor sa cizeleze si reactiile celorlalti asa cum sunt ei: directi, sau influentabili oricum. aici, ideea de “se poate si fara” ca ce daca iei amenda o platesti ca mai putin costa decat sa faci si ce te-ai batut laudandu-te ca vei face, e cea care ingroapa societatea. e eticheta regresiva a unui comportament social tacit inradacinat prin neamendarea ocolisurilor legii.
copila blondă
Andra, ştii, când eram mică şi plecam de-acasă, mereu îmi era frică să nu mă scape pişu pe undeva pe drum, că era vai de mine să găsesc o toaletă fără pureci (de când cu apariţia OMVurilor, treaba s-a schimbat mult şi pauzele pe Valea Oltului au devenit tradiţie :P) Exact la chestia asta m-am gândit când am văzut-o. Şi la multe altele, dar asta e aşa ceva fundamental, fiziologic şi cumva fără control, încât nu vreau să-mi imaginez soluţiile.
Cami, exact! Oameni cu dizabilităţi care merg în vacanţe şi vizitează muzee, locuri, străinătăţi! Deşi e probabil mai greu să faci chestia asta fără însoţitor, ştiu că şi eu mă întrebam dacă nu e mai mare chinul decât plăcerea.
ch, da, aici e ţara lu’ “politically correct”, deşi e doar varianta oficială. Am avut o discuţie foarte onestă cu un potenţial angajator, care mi-a spus franc nişte chestii de care ne-a fost amândurora ruşine. Iar eu l-am asigurat că nu am nici un merit să mă aflu într-o piele albă. Doar culoarea părului mi-o asum! 😉
Ana Q.
Of, blondo, nu stiu daca m-ai intristat cu postul asta sau m-ai bucurat ca exista oameni care reusesc, dincolo de cat de diferiti sunt fata de restul, sa se bucure si sa-si traiasca viata, asa cum e ea lucru pe care ar trebui sa-l invatam si noi sa-l facem mai bine.
copila blondă
Aşa e. Avem multe de învăţat de la ei. Dar, probabil, sunt unele lucruri pe care le faci doar forţat de circumstanţe. Confortul e unul dintre cei mai mari duşmani ai noştri.
Ciupercutza
Eu am vazut cateva persoane in scaun cu rotile la concertul Lady Gaga de joia trecuta! M-am bucurat sa-i vad acolo, traind muzica alaturi de ceilalti. Erau in tribuna din dreapta, in primul rand. Nici nu stiu cum au urcat acolo pentru ca erau trepte, nu rampe (sau poate nu am observat eu…).
Oricum a fost un semn de normalitate frumoasa asa cum n-am mai vazut demult in Bucuresti.
Ioana
Mai avem multe de invatat, de facut. Dar se schimba incet incet. Acum mai multe statii de metrou au lifturi pentru persoane in scaune.