Vorbeam aseară cu colegii mei la petrecerea de Crăciun (noi toţi fiind străini, doar asistentele-s de-ale lor) despre viitor şi planuri de oameni mari. Toţi dentiştii suntem tineri, în jur de 30, fără copii şi responsabilităţi. Mai puţin o indiancă, ea are deja o fetiţă. Şi vorbeam despre cum nicăieri nu te mai simţi ca acasă, deşi după o vreme şi un copil, noul domiciliu începe să semene cu sentimentul ăla. Zicea ea.

M-au întrebat ce planuri am, dacă mă întorc acasă. Normal că mă întorc! Într-o bună zi. Visez un cabinet în România, am şi idei cum să-l poziţionez pe piaţă. Visez prânzuri la părinţi şi plimbări ale copiilor mei cu bunicii. În proiecţiile de viitor, avioanele au rol de recreaţie, nu de navetă.

De cât timp eşti aici, m-au întrebat.

De-un an, le-am spus fără să număr.

O să vezi, după 3 , e altfel. Nu-ţi mai vine să te-ntorci.

Nu e vorba că dragostea de ţară ar trece după 3 ani, nici cea de limbă, ci că e un soi de ataşament de noile obiceiuri, standarde şi stil.

Să stăm aici e o alegere, le-am spus. Putem oricând să ne întoarcem.

Pe acest “oricând” îl ştiu bine şi de mult, din discuţiile cu iubitul meu, care e convins că ne întoarcem. Şi o spune la un prezent cu iz de “chiar o să se-ntâmple”, de parcă nu aş fi învăţat timpurile verbale într-a doua. Oricând ăsta e duşmanul nostru cel mai mare, că ne dă libertatea aia care nu te mişcă din loc. Ne linişteşte minţile dimineaţa când ne trezim vorbind în limbi străine şi ne alină sufletele seara, când ne ia cu dor de casă. O fi oricând o păcăleală. Dar eu tot vreau să mai cred.

Şi, poate, dacă sunt cuminte, mă vede Moşul într-o zi şi-mi pune sub brad alte adverbe şi nişte prezenturi româneşti.

p.s. Revenind în josnicia realităţii imediate şi ca să nu vă las cu o milă profundă de mine, permiteţi-mi să mărturisesc că nu mi-au trebuit 3 ani, ci doar vreo 2 luni de muncă full-time la Regină, ca să nu-mi mai ardă tălpile să mă întorc. Fiindcă experienţa profesională e mult peste ce-aş fi putut avea în România, banii sunt mai mult decât motivaţionali, iar iubitul e lângă mine. Ordinea după importanţă a celor de mai sus fiind aleatorie.

foto

Ne-am luat amendă la maşină ca-n vorba aia “cel mai tare din parcare când parcarea-i goală”. Motivul? Că n-am parcat între dungile marcate, ci am călărit două locuri dintr-o staţionare.

Era în parcarea unui supermarket, dar asta mai puţin contează.. Ideea e că, într-adevăr ne-am parcat strâmb, dar parcarea era goală, probabil noi şi încă vreo 3 rătăciţi. Nu vă imaginaţi un pişatu’ boului, ci locul vecin pişcat cu lăţimea unui cauciuc, da? Cert e că ne-am găsit ameninţare în parbriz, vorba ceea: dacă există o regulă, oricât de tâmpită, şi se găseşte cineva s-o aplice, ăla precis e englez! (În fine, amenda noastră se pare că e dată de o firmă din aia fantomă, care n-are nici un drept să-ţi dea amenzi, dar merită să-ncerce. Dacă ar fi fost primăria, ar fi fost altceva. Dar oricum…ne-am enervat.) Plus, mai întreb eu ca o blondă: dacă tot îs ei aşa isteţi, cum determină într-o parcare, cine s-a pus primul strâmb şi-a stricat regula locurilor marcate???? De câte ori nu am fost forţată să parchez ca o femeie, doar fiindcă o alta nu înţelegea paralelismul de la volan.

Mă rog.

Cu ocazia asta, vă mai povestesc din tolba extremelor britanice, cum într-o altă ploioasă zi, un mărinimos englez se oferă să ne ducă rapid cu maşina lui până la gară, noi eram deja în întârziere. În faţa gării, tot parcare goală, tipul trage în primul loc din faţă, opreşte maşina, nu şi motorul, noi coborâm, când vedem un stupid cu vestă fosforescentă făcându-ne poze de zici că io eram Gina Pistol ieşită de la coafor.. Urgent, a scos un carneţel, că gata, amendă, fiindcă omul oprise pe loc de handicapat. Parcarea mai avea încă vreo trei locuri de handicapaţi libere alături, că tot aţi întrebat, deci fosforescentul nu era tocmai Toma Alimoş al celor mai puţin norocoşi, ci doar exponentul celor mai puţin înzestraţi. Cu o inteligenţi minimă, dincolo de bifat căsuţe. Nu mai ştim ce s-a întâmplat la final, că nouă ne pleca trenul. Dar tare mi-ar părea rău pentru omul respectiv să-şi fi luat amendă, cu parcarea de handicapaţi goală. Sau plină, depinde la ce handicap ne referim.

——————–

Şi da, sâmbătă mi-au plecat părinţii, încă sunt tristă şi părăsită, pentru mine A FOST Crăciunul, de sărbătorile astea mi-e frică, dar, în articolul ăsta, am nervi şi nu mai am loc şi pentru altceva.

foto

Lumea filmelor a coborat in viata mea. Rolls-uri inghesuite pe acelasi metru patrat intr-o parcare, cu soferi cuminti asteptand prunce de moguli, doamne cu genti originale si diamante in urechi, plase multe cu nume celebre. Cunoasteti tabloul, doar ca e mult mai impresionant cand faci parte din el, ca o culoare pe care un pictor a nimerit-o grabit.
N-are rost sa va povestesc ce Ganduri s-au visat cu ochii mei, ca la bijuterii fine si mese elegante va pricepeti si dumneavoastra sa aranjati. Cu lumini si forme, fiecare in capul sau, dupa gusturi si imaginatie. In fine.
Cert e ca la Harrods m-am dus sa vad o lume cu 5 nivele deasupra mea, din punct de vedere financiar. M-am asezat intr-o cafenea si le-am admirat gentile, coafurile si cumparaturile. Si ma-ntrebam oare cum ar fi sa existe un loc, unde sa gasesc o lume cu 5 nivele deasupra mea, intelectual vorbind. Sa ma duc sa le admir ideile si sa le invidiez capetele, nu portmoneele.

Harrods e superb de Craciun. Mergeti de-l vedeti. Sunt atat de multe culori! Iar pictorul experimenteaza. Cine stie, intr-o zi…

Nu e drept sa va las cu ultima impresie dupa vizita in Londra, cand am dat de tiganii aia.
Revenita pe aceleasi meleaguri, la targul de Craciun de pe malul Tamisei, am intalnit romani participanti. La 2 casute. Unii erau cu ceva chestii artizanale si jucarii de lemn, iar celalalt lucra la o firma. Am cumparat ceva si nr-a facut reducere si mie, un cadou.
Tata zice ca, dupa ce-a vazut zona comerciala (o parte) din Londra, intelege de ce Romania practic nu exista in Europa.
Iar Miruna nu intelege cum Londra te poate face sa te simti atat de neinsemnat si atat de bine in acelasi timp.

Si vorba mamei: sunt multi romani care lucreaza in Londra. Hai sa mai vorbim si despre ei 🙂

Scriu din trenul spre Londra, de pe un ipad strain, care nu-mi stie limba si nici degetele nu mi le cunoaste. Imi amintesc de prima vizita in UK, cand plecat fara sa stiu cand ma voi intoarce. Si iata-ma pe drum de-a ma-ntalni cu-ai mei, nu la ei acasa ca intotdeauna, ci la ceea ce mai nou numim “la noi acasa”.

Care ati fost studenti vreodata ori mutati temporar de-acasa stiti cum e sentimentul ala cand iti vin parintii in vizita si vrei sa le arati ca te descurci si fara sa iti calci chilotii ori sa mananci de trei ori pe zi. Vrei sa le-arati ca n-au gresit asa de tare cand te puneau sa te speli pe dinti si sa faci dus in fiecare seara. Ca stii umbla la aragaz cu-o oala-n mana si ca intelegi greutatea vaselor murdare din chiuveta.

Prima data cand au venit ai mei la Cluj, am vrut sa par mai hranita si mai odihnita decat prevede studentia,insa probabil i-am impresionat ca aveam patul facut. Si asta, probabil a doua oara cand au venit, ca prima a fost intr- o interventie de urgenta, dupa primul curs la biocel, la care n-am inteles nimic si-am plans doua zile.

Cand m-am mutat la Bucuresti si stateam in apartament cu o prietena, fiecare vizita de-acasa era precedata de cea mai constiincioasa curatenie pe care v-o imaginati. Sa fie mama nu mandra, ci linistita ca nu crestem niste boli pe la chiuvete.

Acum e altfel decat a mai fost vreodata, fiindca sunt mai pacatoasa si mai cu norma-ntreaga in ochii lor decat in oboselile mele reale. Eu i-am invitat sa le arat Regatul, dar stiu ca ei se vor uita mai mult la printesa. Sper sa se bucure de toate si sa nu ma-ntrebe de ce nu ma marit. Sa se intoarca linistiti ca imi e bine si ca Regina e mai blanda decat pare din povesti. Ca uneori ne da si soare, dar in fiecare zi ne da timp “impreuna”.

În afară de momentele când nu înţeleg acustic ce zic ăştia şi nu-mi vine să râd, mai sunt tot felul de situaţii când nu înţeleg dacă e cazul să râd. Cu ei, de mine. Sau de ceilalţi.

În Londra, cu prietena mea. În staţie la un bus din ăla turistic (golden tours parcă, să nu luaţi niciodată, servicii extrem de dubioase, deşi personalul drăguţ. Recomand alte variante, adică mersul pe jos. E cea mai adevărată experienţă londoneză.). Asta prietena mea e o frumoasă care întoarce capete pe stradă, cu nişte ochi verzi de ne-am luat reduceri de numa’ şi din astea. Nu e vina ei, dar eu profit. Şi cum aşteptam noi acolo, se bagă în seamă o tanti care vindea bilete (evident nu englezoaică) şi încă doi “neni”, un moş 100% made in England şi încă unul, nedepistat. Începe discuţia despre de unde sunteţi, păi din România, păi foarte mulţi români pe-acia, da?, da, turişti sau rezidenţi?, cică turişti, or fi şi rezidenţi. În fine… Tipa din Maroc (parcă), vorbea bine engleza, te-nţelegeai. Din una în alta, nu ştiu cum vine vorba de emigranţi şi băştinaşi, care de când e în Regatul Unit, la care moşul zice:

Dar numai eu vorbesc engleza, pe care-o vorbeşte şi Regina.

Apoi, ne-a întrebat dacă mergem la Madame Tussaud’s să facem poză cu Justin Bieber.

Şi ne-am dat seama că glumeşte.

Umor britanic, deci. Arăt eu a justinbieberiţă? (cine nu stie ce inseamna asta sa nu isi faca

vreun complex de inferioritate :P)