Umor englezesc

În afară de momentele când nu înţeleg acustic ce zic ăştia şi nu-mi vine să râd, mai sunt tot felul de situaţii când nu înţeleg dacă e cazul să râd. Cu ei, de mine. Sau de ceilalţi.

În Londra, cu prietena mea. În staţie la un bus din ăla turistic (golden tours parcă, să nu luaţi niciodată, servicii extrem de dubioase, deşi personalul drăguţ. Recomand alte variante, adică mersul pe jos. E cea mai adevărată experienţă londoneză.). Asta prietena mea e o frumoasă care întoarce capete pe stradă, cu nişte ochi verzi de ne-am luat reduceri de numa’ şi din astea. Nu e vina ei, dar eu profit. Şi cum aşteptam noi acolo, se bagă în seamă o tanti care vindea bilete (evident nu englezoaică) şi încă doi “neni”, un moş 100% made in England şi încă unul, nedepistat. Începe discuţia despre de unde sunteţi, păi din România, păi foarte mulţi români pe-acia, da?, da, turişti sau rezidenţi?, cică turişti, or fi şi rezidenţi. În fine… Tipa din Maroc (parcă), vorbea bine engleza, te-nţelegeai. Din una în alta, nu ştiu cum vine vorba de emigranţi şi băştinaşi, care de când e în Regatul Unit, la care moşul zice:

Dar numai eu vorbesc engleza, pe care-o vorbeşte şi Regina.

Apoi, ne-a întrebat dacă mergem la Madame Tussaud’s să facem poză cu Justin Bieber.

Şi ne-am dat seama că glumeşte.

Umor britanic, deci. Arăt eu a justinbieberiţă? (cine nu stie ce inseamna asta sa nu isi faca

vreun complex de inferioritate :P)