Daca ar fi mai mult soare si Romania mai aproape, tara asta ar fi minunata cu toate ale ei.

Zilele astea, prietenul meu cel mai bun e in vizita la noi. Fiecare ceas cu doi barbati care ti-s dragi de-o vreme e cel putin interesanta. Si cand credeai ca ii cunosti tare bine pe amandoi! 🙂

La cumparaturi, le arat o pereche faina de papuci. Primul: apai nici chiar cu talpa aia! Al doilea: apai astia-s chiar gay.

Vedeti, de asta-mi place mie singura la cumparaturi.

Adevarul e ca talpa celor de mai sus era mov, desi mie mi se parea foarte chica. Si, intre noi fie vorba, gay-ii sunt recunoscuti ca foarte bine imbracati, deci sa nu se simta nimeni jignit in propozitie.

Te simti bine intre prieteni. E mai asa, mai ca acasa. Mai haideti pe la noi. Ne face placere.

*p.s. A nu se considera textul prezent o invitatie deschisa. Adevarul e ca nu gatim nici unul si economisim caldura. Deci, de veniti, faceti foamea si frigul.

E si asta o arta… sa fii o gazda buna. Mi-ar folosi niste cursuri. Inclusiv de gatit si tinut ochii deschisi dupa 10 seara. Dar prieteni as tot primi.

Asta e ca-n bancul ăla cu poliţişti:

De cati politisti e nevoie sa schimbe un bec? Răspuns: De 3: Unul stă pe masă şi ţine becu’ în dulie, iar ceilalţi doi învârt masa.

Deja ştiţi povestea cu standardele etnice de curăţenie, de naţiile care nu-şi ştiu clăti vasele după ce le spală şi etc. Să vedeţi aici: o rog pe tanti care vine în fiecare săptămână la curăţenie, o rog să spele geamurile. La sufragerie şi bucătărie mai întâi, să nu se obosească. Săptămâna viitoare la dormitoare şi baie, că şi-aşa nu prea mai are ce face, de când îi las vasele spălate şi puse la loc. (Asta, după ce m-am trezit cu spume şi bulbuci în paharul meu cu apă. De-atunci o aştept pe tanti în fiecare zi de miercuri cu bucătăria lună, singurele spume permise sunt ale mele, de nervi că nu-s capabilă să-mi mişc fundul să dau cu aspiratorul săptămânal în reşedinţă!)

În fine, ajung acasă: geamurile spălate doar pe dinăuntru. Spume cu detergenţi. N-ai cu cine, domn’le. N-ai cu cine.

Ca să ajung zilele astea să-mi spună cineva că în ţara asta, geamurile le speli doar de dinăuntru. Pe-afară vin “windows cleaner”-i să-ţi spele geamurile (care în traducere sunt “spălători de geamuri”), care însă nu spală şi ramele, ci doar sticla. Pe motiv că ramele-ar fi prea preţioase şi se pot strica de la detergenţii de sticlă. Care-s doar pentru sticlă, nu şi pentru lemnul/plasticul tău din jurul ei.

Cu ocazia asta, am redefinit noţiunea de “geam”. Şi de “spălat geamul”. Pariu că mama credea c-a făcut bine când m-a-nvăţat să fac duş în fiecare zi. Şi pe toate părţile.

p.s. Noi stăm la casă. Şi la parter.

foto

Ca să nu credeţi că toţi ar fi proşti.

Iar de postul ăsta am mai multă nevoie eu decât dumneavoastră Fiindcă în momentul ăsta pe jos îmi vine să mă întorc acasă. În ultima vreme, văd doar prostia din jurul meu şi mi-e tare frică de vorba aia…că omul vede numai ce cunoaşte. Şi tare mi-e frică să nu fi uitat cum arată inteligenţa.

Pe Monica nu o punem, fiindcă e din Constanţa, deşi eu am cunoscut-o la Liverpool. Sau ba o punem, fiindcă viaţa mea se împarte în “înainte şi după” Monica. A fost “primul străin” care m-a ajutat fără să mă cunoască şi necondiţionat. O tipă superisteaţă, un dentist cum nu merită NHS-ul să aibă şi cel mai bun tovarăş de tiramisu.

Apoi e sudafricanul care mi-a deschis primul uşa, când întreg sistemul mă primea cu jumătate de gură. Vârsta: către şaizecişiceva de ani. M-a aşezat pe scaun la el în birou şi mi-a spus direct că e dispus să mă ajute, să-mi facă actele, doar să-i spun ce să semneze. Şi oricât m-ar fi enervat mai târziu sau oricât ar fi profitat de timpul meu liber şi gratis, e omul care mi-a făcut un bine major. Şi care m-a ţinut de mână în primii paşi făcuţi singură în cabinet. După ce l-am chemat prima dată să mă ajute la o extracţie care deja dura de 20 de minute şi şi-a lăsat pacientul ca să vină la al meu, mi-am dat seama cât mi-e de bine lângă el. Mai târziu mi-a spus: “Miruna, oricând ai o problemă, cheamă-mă fără reţineri.” În stomatologie, când eşti doar tu cu pacientul, riscurile sunt cu totul altele decât într-un spital cu mulţi medici. Nu ştiu dacă l-am mai chemat de atunci, poate ăsta a şi fost secretul.

Datoria morală mi-am achitat-o domneşte, o să vă povestesc într-o zi. I-am pus actele pe picioare înainte de un mare control, am asistat la întâlnirea cu inspectorii, iar la final am primit o îmbrăţişare sudafricană şi asigurarea unei recunoştinţe veşnice. De fiecare dată când pleacă în concediu, îmi scrie să mă întrebe dacă vreau să-i ţin locul.

Apoi grecoaica mea dragă, dentistă la aproape 50 de ani, cu care m-am înţeles în cele mai stricate forme ale unei engleze simţite mai mult decât vorbite. Ne-am întâlnit ca două suflete speriate, la începutul unui drum asemănător. Cu singura diferenţă că ea are doi copii şi 25 de ani de stoma în plus faţă de mine. “Dar tu ai timp, Miruna.” Asta îmi spune de fiecare dată. Că timpul e un avantaj peste minte. Şi că o să cresc frumos.

Şi, în sfârşit, un John în ecuaţie. Britanicul tipic, la vreo 40, uşor roşcat, cu ochi albaştri. Om cu afaceri mari şi dentist cu experienţă. De curând, şi familist convins. Aş fi lucrat la el, dacă nu ne-am fi mutat la Sheffield. Oficial – a fost o vreme prof, în realitate, va fi mereu dascăl. Mergeam într-un timp la el la cabinet să mă uit cum lucrează şi l-a impresionat că niciodată nu şedeam de faţă cu pacientul. Şi că puneam întrebări. În săptămâna în care-aş fi început să lucrez la el, iubitul meu a aflat că sunt şanse de relocare. M-am gândit foarte puţin dacă să-i spun lui John sau… să nu-i spun şi să încep munca. Erau bani la mijloc. Şi obrazul meu. Normal că n-am ascuns nimic şi am amânat prima mea zi până la informaţii mai clare. Care au întârziat cam 2 luni, timp în care el a aşteptat după mine. Adică, nu şi-a căutat alt dentist în loc. Fiindcă onestitatea cu omenie se răsplăteşte.

După ce m-am mutat în Sheffield, m-am întors o dată să îl văd. Vreo 4 ore şi ceva cu trenul. I-am mulţumit pentru tot sprijinul. M-a învăţat multe şi a fost de o francheţe din aia politically incorrect. Singurul dintre englezi care-a recunoscut că nu le plac indienii. Şi singurul care a recunoscut că se exagerează cu reguli şi reguliţe în sistem. Foarte fain omul. Când i-am scris că ne mutăm şi că n-o să pot lucra la el, mi-a răspuns cu un email de am început să plâng. Fiindcă mi-a spus lucruri despre mine, care nu credeam că se văd la umbra norilor englezi. Nu ştiu câţi bani aş fi făcut la John, dar ştiu precis că m-aş fi îmbogăţit fără de preţ.

Recent, mi-a scris că şi-a computerizat toată clinica şi că mie are să-mi mulţumească, fiindcă l-am convins. Păi cred şi eu, la cum m-am speriat că trebuie să încep să scriu de mână! 🙂

Zilele astea, când războiul cu prostia se joacă în deplasare, John e de partea mea şi îmi formulează emailurile de apărare. Şi-mi construieşte strategii de râsu’ plânsu’. Şi mă face să mă simt mai puţin nebună în ţara asta de străini. Invitându-mă de fiecare dată să mă întorc la el, de oriunde aş fi.

foto

Tot nu mi-am cumpărat teveu, tot nu urmăresc cu sfinţenie ştirile pe net, dar cumva se întâmplă de fiecare dată să aflu tot ce se întâmplă. Prima sursă de informare sunt pacienţii. Starea vremii e pe primul loc, ce fac Will şi Kate urmează, apoi Katie Perry (aveam o fană printre pacienţi). Unii mă întreabă şi de pastă de dinţi.

De când cu scandalul exportului de cal, discuţiile cu pacienţii s-au dezvoltat direct proporţional cu breaking news-urile, să zic aşa. Eu ascult muzică clasică la cabinet, deci cât mai puţină poluare, să ne-nţelegem. Dar n-ai cum, domn’e, n-ai cum să-i faci să tacă! Nici măcar când îi ţii cu gura căscată. Ştiţi dumneavoastră, ca la dentist…

Exagerez. Nimeni dintre colegii mei n-a zis nimic de caii făcuţi vaci şi pachet pentru străinătate. Dintre pacienţi, mult mai puţini decât mă plâng eu. Însă unul mi-a zis ieri parcă arătând cu degetul că toooţi cei implicaţi în scandalul cu carnea de cal vor fi pedepsiţi. De parcă maică-mea ar avea fermă de armăsari. I-am zis că nu mă interesează, că nu i-am pus eu calul în carne. Şi c-ar fi mai bine să se facă toţi vegetarieni. Măcar buruienile-s la fel.

foto 1, 2

Discuţie azi, la prânz. Colega mea, indiancă. Întâmplător văd poza fetiţei ei pe telefon. Frumuşică-foc aia mică, la toţi cei 8 ani ai ei. Cu ochi mari şi buze groase.

Îmi mai arată nişte poze, când aude cum mă minunez. Şi că-s fan al stilului de vestimentaţie a copilului. Super copil, cum ar veni vorba. La care-i zic mai tras cu ochiul:

-Or să facă băieţii coadă la uşa ta mai încolo! 

La care-mi zice fără să clipească:

-Băieţii SAU fetele, nu-i aşa?

Ei sunt învăţaţi aici cu ploaia, cu vântul, cu ploaia din nou, dar la zăpadă reacţionează ciudat.

Când a nins acum vreo lună şi apoi a dat îngheţul de-am mers în 4 labe la cabinet, am zis ok şi m-am familiarizat cu conceptul de “black ice” şi spray-urile anti-gheaţă. Când a renins săptămâna trecută, mi s-a părut romantic şi normal, dar aşa suntem noi, ăştia din est- obişnuiţi cu natura. Când a re-renins duminică seara, deja nu mi s-a mai părut distractiv, pentru că luni aveam de ajuns la serviciu.

Şi ca să nu interpretaţi greşit pasiunea cu care-mi doresc să merg la cabinet, aflaţi că pe mine nu mă plăteşte nimeni să stau acasă. Adică, atât cât muncesc, atât primesc, e regula de trei simplă. Stat acasă=pagubă, că merge centrala toată ziua, hârtia igienică şi apa se duc văzând cu ochii, împreună uneori. Şi-aşa.

Luni dimineaţa, la prima oră, pe strada mea era o zăpadă virgină, de-ţi venea să te arunci în ea ca la 5 ani. Normal că nu ne-am dus la munci nici unii. Şcoli închise, panică-n oraş. Normal că panică, din moment ce rereninsoarea era poftită ca un oaspete de vază pe străzile lui Sheffield. Baiu’ ăl mare nu era că pe străduţa mea care-i tot un deal şi-o vale n-au

intrat cu deszăpezirea, că n-am pretenţii, dar nici pe arterele principale n-au mişcat nimic. Panica de la radio creştea, lumea tot se tânguia, blonda în casă rămânea.

M-am plictisit groaznic. Mai bine cu ochii-n guri nespălate decât episoade din House nenumărate. Am şi făcut baie din lipsă de altă ocupaţie 😛

Azi m-am pus în maşină şi-am înfruntat cuminţică nămeţii. Care nămeţi fuseseră de-o palmă în cea mai nămeţie-a lor. Am ajuns nestingherită, m-am parcat în curtea plină cu zăpadă a cabinetului (da, şi zăpada şi curtea sunt a cabinetului) şi mi-am aşteptat pacienţii. Până acum, au venit 3. TREI. Apăi de banii ăştia, mergea un pui de somn şi-un House de numa’ numa’… Poate chiar şi-un duş pe la final… 😛

Ca dovadă că stresul e doar rezultatul felului în care alegem să reacţionăm la o situaţie. Mâine stau acasă.

Să se streseze liniştiţi.

p.s. Funny e că singurul dentist care-a ajuns ieri la cabinet a fost polonezul nostru (crescut la -20 grade), care-a avut 3 pacienţi şi el. Toţi polonezi 😉

p.p.s. Colegii mei dentişti, indianca şi portughezul, îmi povesteau tocmai despre prima dată când au văzut zăpadă în viaţa lor. Acum vreo 3 ani, când s-a aşternut o glumă din asta englezească în oraş. Voi mai ştiţi prima zăpadă???

foto 1, 2