Eleganţa stă în lucrurile mici, în gesturile simple şi-n vorbele fireşti. Eleganţa aia adevărată pare fără efort, ca atunci când te speli pe dinţi şi înainte de culcare, nu numai înainte de birou.
Cele mai rafinate doamne pe care le-am admirat n-au lăsat niciodată o dâră de parfum după ele. Cei mai domni bărbaţi pe care i-am cunoscut au ştiut să păstreze sacoul îmbrăcat şi după primul dans de la nuntă.
Un om isteţ învaţă din greşelile altora, un prost nu învaţă nici din ale lui. În general, însă, nu cred că mă veţi acuza de paranoia, dacă vă sfătuiesc la început de săptămână: să nu faceţi acest pas cu colegii de serviciu – prietenia pe facebook.
7 motive pentru a nu te împrieteni pe facebook cu colegul şi, mai ales, colega de birou:
La fel cum nu toţi bărbaţii politicoşi vor să te ducă acasă şi să-ţi numere bulinele de pe chiloţi, la fel nici fiecare status al “lui” de pe facebook nu e despre tine. Cu “lui” mă refer la fostul ăla la care te gândeşti sau nu te gândeşti, dar vrei totuşi să-l monitorizezi non-stop, că doar de aia te-ai împrietenit pe facebook, această Securitate a egourilor noastre, în variantă 2.0 bineînţeles.
Ce vreau să spun e că mare e grădina internetului, iar de când cu blogurile şi statusurile şi libera exprimare, nu numai că toată lumea poate scrie, dar oricine poate citi, chiar şi cei care nu pricep o iotă. (Apropo, de când cu Monumentala mea, am ajuns la concluzia că există 2 tipuri de oameni proşti: cei proşti şi cei periculoşi. Ea face parte din amândouă.) Revenind. De curând m-am întâlnit cu un fost prieten (dacă putem să-l numim prieten, că fost e sigur), care a început să-şi mărturisească nişte păreri faţă de sentimentele şi concluziile trase de mine pe blog din greşeală, asumându-şi cu umilinţă multe dintre suferinţele şi înţelepciunile mele. N-am vrut să-i stric bucuria şi am încheiat discuţia mulţumindu-i că urmăreşte atât de atent blondele. Într-un mod foarte sincer şi stingher, m-am simţit flatată.
Adevărul e că uneori ceea ce scriem noi pe facebook (si bloguri, care suntem mai blonde) poate induce rău de tot în eroare pe cei care citesc şi s-au intersectat în diverse circumstanţe cu bătăile inimii noastre. Uneori explicaţiile sunt mai simple decât vă vine să credeţi, alteori adevărul e mult prea dureros ca măcar să-l bănuiţi. Iar în cel mai rău caz, nici măcar nu e vorba despre voi.
Iar atâta vreme cât nu avem nici un control asupra statusurilor care urlă a “bagă-mă-n seamă, sunt aici şi mor de dorul tău, nenorocitule”, să învăţăm să le ignorăm e tot ceea ce putem face. Să le citim e voie, dar fără comentarii pe text, nici măcar din cele non-verbale, onomatopeice sau care implică degetul mijlociu de la mâna dreaptă. Fără interpretări libere, fiindcă nu mai suntem la română într-a cincea, când toată lumea ia 5-ul de trecere. Când e vorba de timp, ori ţi-a trecut ori încă-ţi plasă. Sau ţeapă. Sau plasă.
Şi da, acest text e despre tine. Şi nici o asemănare cu interpretarea ta nu e întâmplătoare.
😉
În Dublin am stat la Ritz. Eu sunt o fată simplă şi foarte uşor impresionabilă. Când vine vorba de hoteluri frumoase, cafele în ceşti dichisite şi parfumuri cu poveşti rare. Asta doar aşa, ca să înţelegeţi că mi-a luat o săptămână de reacomodare. Mai ales că luni, la cabinet, am intrat direct la frecat canale, una dintre curăţeniile pe care le fac fără strop plăcere.
Însă înţeleg nedreptatea care se întâmplă, că aş putea să mă simt extrem de norocoasă că l-am văzut (vă zic, aveam un dressing în cameră, care era o altă cameră-dressing-ul, de intrai, făceai curbă la dreapta, curbă la stângă, o horă eventual. Pe dressing-ul ăla l-aş fi furat dacă mi-ar fi încăput în troller.) în loc să mă vait ca o lele pe blog. Ieri am mâncat multă îngheţată, să zicem că a ajutat.
Weekend-ul care vine în câteva ore va fi extrem de romantic şi petrecut în inteligenţa-mi singură, fiindcă s-a stricat petrecerea de ziua mea (da, eu sunt un om din ăla care se vrea sărbătorit, răsfăţat, cadorisit!!! indiferent ce fel de oameni sunt alţii şi ce principii de nesărbătorit au ei, să şi le ţină pentru uz intern şi gata), iubitul mi-e de gardă tot weekend-ul, ceea ce a fost o surpriză de moment, că altfel n-am fi plănuit nimic. Adică, eu sunt obişnuită şi veşnic enervată să-mi facă spitalul program, dar prietenii noştri chiar n-au nici o vină. Şi, da, avem prieteni.
Deci cam asta, nu că m-ar fi întrebat cineva. Accept propuneri de seriale noi, formaţii pentru nuntă şi destinaţii de lună de miere. Fără cărţi şi arome noi de îngheţată.
Despre cum chiui prin casă şi mă gândesc de 2 luni ce să-mi pun în bagaj. Despre cum era să ratez avionul de joi, fiindcă eu credeam că e vineri (!!! Noroc cu recepţionista de la cabinet, care mi-a atras atenţia să nu mai chem pacienţii la tratament), despre cum abia aştept să respir aerul de Sibiu, despre cât de frică-mi e de soare, despre câte cadouri aş împacheta, despre cât de mult îmi place verdele în ţara asta când înfloreşte!
Despre cât de mult şi cât de tot timpul, cât de uneori şi cât de niciodată.
Astăzi povesteam despre vârste. Nu cele din buletin, ci din sufletele şi momentele noastre. Oare cât de tineri am fi dacă n-am şti să numărăm. Oare cât de bucuroşi, naivi şi obosiţi am fi, dacă n-ar exista ani trecuţi, ci doar unul prezent.
Habar n-am. Ce pot să spun e că de fiecare dată mă impresionează respectul pe care-l primesc de când ţin seringa în mână. E uimitor. De parc-aş fi aproape un om
mare.
Până una alta, vă invit pe Pinterest. E jucăria mea cea nouă.
Frustrarea care vine la pachet cu un domiciliu la 3000km distanţă de domiciliu e lucru uşor de înţeles atunci când începi să ai treburi de rezolvat. De genul, acte de ridicat de la facultate. Chiriaşi de scos din casă (chiar şi când casa nu e a ta, că-i a lu’ tata). Chiriaşi de primit în casă. Găsit chiriaşi. Dat telefoane. Semnat contracte. Ca să nu mai spun recrutat chiriaşi, ca să ai încredere că nu-ţi pictează pereţii în primele 2 săptămâni.
Deci cum mi-am închiriat apartamentul de la distanţă. Dacă aveţi vreodată nevoie să faceţi treaba asta şi nu vreţi să deranjaţi pe mama, tata ori vreo mătuşă ocupată, recomand o agenţie de adevărată încredere. Ştiu că sună a reclamă, asta îmi e şi intenţia. Fiindcă oamenii ăştia merită. Poate aţi auzit de ei, Exclusive Homes Real Estate. Sunt nişte băieţi tineri, genul care crede că şi în Bucureşti se poate face treabă bună şi cinstită. Eu cu ei am închiriat acum 2 ani apartamentul şi l-am cunoscut pe Florentin Dascălu, managing partner. Un tip tânăr şi isteţ, foarte profesionist şi de cuvânt. Mi-a zis că ei lucrează foarte mult să-şi fidelizeze clienţii şi că se orientează pe calitatea acestora. Astfel construiesc încrederea clienţilor în ei ca şi agenţie, aceştia fie chiriaşi sau proprietari de apartamente. Florentin mi-a zis că el nu închiriază oricui şi că, dacă un client a făcut probleme sau pare vreun dubios la început, ei nu mai lucrează cu el. Mi-a spus atunci că mulţi aleg să îi lase cheile de la apartamente, ca să-şi bată singur capul cu vizionări şi etc. Imediat l-am recomandat unui prieten, care pleca din ţară fără să fi reuşit să găsească un chiriaş. I-a lăsat cheile lui Florentin şi într-o săptămână m-a sunat să-mi mulţumească, cică găsise pe cineva şi era foarte mulţumit de servicii.
Când am închiriat din nou anul ăsta, Florentin singur s-a ocupat, fiindcă eu n-am putut face mai mult decât să răspund la mailuri între doi pacienţi. Şi s-a descurcat excepţional. A preluat chei, a organizat curăţenie, a predat chei. A găsit o persoană de încredere, în timpul promis, la preţul promis. Iar atunci când a fost nevoie, şi-a asumat întreaga responsabilitate şi a luat atitudine, chiar dacă banii îi încasase, închirierea fusese făcută şi toţi sacii erau în căruţă. Ştiţi, când eşti departe, n-ai ce face… Sentimentul de a nu fi într-un loc atunci când e nevoie de tine e teribil de frustrant. Fiindcă ai senzaţia că nimeni nu ar putea rezolva mai bine decât tine. Cu unele excepţii. 😉 Aşa că nu-ţi rămâne decât să ai încredere în cineva.
Vă zic, foarte tare băiatul ăsta cum construieşte. Într-un stil tipic occidental, pe principiul win-win pe bune. Vi-l recomand la orice oră.
Şi mama la fel.
